Priveam pe geam și copii îmi fugeau din raza vizuală mai repede decât m-aș fi așteptat. Nici măcar nu apucam să admir prea bine peisajul din jurul meu. Trenul nu mergea foarte repede, dar de aproximativ jumătate de oră călătoream printre două dealuri. Te uitai în stânga, te uitai în dreapta, tot ceea ce puteai să vezi nu erau decât niște pante abrupte, pline de iarbă îngălbenită deja și pe ici pe colo câteva frunze căzute.
Eram nerăbdătoare să ajung și drept dovadă mă uitam la ceas din trei în trei minute, de fiecare dată sperând că poate trecuse mai mult de jumătate de oră. Băteam din picior, eu care niciodată nu bat din picior și mă jucam nervos cu o șuviță din păru-mi ondulat. Eram pe drum deja de două ore și șaptesprezece minute. Încă puțin și ajungeam la destinație.
Când plecasem îmi promisesem că aveam să stau calmă indiferent de ceea ce s-ar întâmpla, dar coloniile de fluturi din stomacul meu nu erau de aceeași părere. M-am uitat plictisită la cele două buchete de flori care le aveam lângă mine. Speram să le placă. Erau niște trandafiri din aceea micuți, câte trei fire în fiecare buchet, culori diferite. Nu voiam decât să las o impresie bună, iar florăreasa îmi spusese că nu e nimic în neregulă dacă duc flori la fel, cel puțin așa nu aveam să fac nici o diferență între cele două femei.
M-am mai uitat încă o dată către ceasul mic și negru ce se odihnea pe încheietura mea. Încă cinsprezece minute cu tot cu oprirea ce mai urma.
În fața mea se afla un cuplu tare simpatic. Dacă nu le-aș fi observat verighetele de pe degete puteam să jur că de fapt cei doi sunt frați. Semănau atât de bine și arătau minunat unul lângă celălalt. Imediat gândul îmi zbură din nou aiurea și am început să îmi imaginez oare cum arătam, eu și el, împreună. Încă nu aveam imaginea vizuală, dar în curând acest lucru trebuia să se rezolve.
Era prima dată după aproape două luni în care ne vedeam. Era prima dată de fapt când mergeam la el acasă și aveam niște emoții de abia puteam merge drept. Știam că toată familia lui avea să fie acolo, mama, tatăl, bunicii, și dacă gândul revederii lui nu mă făcea să o iau razna, atunci prezentarea mea drept prietena lui cu siguranță își făcea efectul.
Trenul se opri. M-am uitat speriată pe geam crezând că aici trebuie să cobor, însă nu. Mai aveam cinci minute. Cinci minute afurisite care au părut o eternitate. Am scos telefonul din poșeta cea mică și am tastat repede un mesaj: "Sunt aproape, încă cinci minute. Sper că nu ai uitat de mine și vii la gară.". Am apăsat "send" în timp ce pe față mi se întipărea un zâmbet tâmp. Cuplul din fața mea se uita acum curios la mine și începu să chicotească atunci când observă cum mă fastaceam în fața lor. "O să fie totul bine și o să te placă", zise femeia. "Stai liniștită și fii cât mai naturală, crede-mă, asta-i cea mai bună soluție." I-am zâmbit în mod involutar la auzul încurajărilor și i-am mulțumit din priviri. Telefonul din mâna mea începu să sune. "Sunt deja în gară de jumătate de oră , nu am avut răbdare așa că am venit mai devreme. Te aștept, haide mai repede, iubirica, nu mai am răbdare." Am zâmbit din nou, de data aceasta cu gura până la urechi și m-am ridicat de pe scaun. Trenul se pusese și el în miscare.
Am ajuns în holul micuț de la intrarea în vagon și mă uitam în gol pe geam. Mi-am băgat mâna în buzunar pentru a îmi scoate telefonul și am realizat că nu era acolo. M-am întors repede în compartiment și l-am zărit pe scaunul ce se afla lângă cel pe care stătusem eu.
Am simțit cum corpul mi se apleacă ușor. Trenul avea să oprească, iar eu trebuia să cobor. Am fugit înapoi în holisorul de la intrare și mi-am netezit părul cu mână. Îmi puteam vedea reflexia în geam. Arătam decent, dar decent nu era destul. Voiam să fie perfect pentru el, dar după aproape trei ore și jumătate de mers cu trenul mai bine atât nu se putea.
În jurul meu au început să apară stâlpi, pe ici pe colo câte un vagon, apoi o clădire, apoi altă, și încă una... și apoi gară!
Peroanele erau pline cu oameni care așteptau cel mai probabil trenul de la Timișoara, ce ducea spre București. Peronul pe care trebuia să cobor era gol. Aproape gol. Era și el.
Stătea rezemat, de un stâlp alb, foarte înalt și solid, cu părul ciufulit din cauza vântului ce bătea afară. Privea în jos, în stânga, în dreaptă, mă căuta cu privirea. Avea mâinile băgate adânc în buzunarul gecii celei negre pe care o purta, și nasul ascuns în gulerul încheiat până la ultimul nasture.
Trenul s-a oprit brusc iar el m-a săgetat cu privirea.
Am coborât timidă, încercând să țin florile cât mai bine, pentru că mă chinuisem și așa destul de mult pe drum cu ele.
L-am văzut cum se apropie de mine cu pași mari și rapizi, iar în câteva clipe era acolo, în fața mea. Am ridicat timidă privirea către el. Îmi era frică să mă uit în ochii lui cei albaștri, care acum radiau de fericire și clipeau necontenit. Mi-a zâmbit și involuntar i-am privit buzele ce ardeau de dorință. "Bună", i-am zis mai mult șoptit. S-a uitat la mine și în următoarea secundă m-am trezit la pieptul lui, cu florile aproape strivite în îmbrățișarea noastră pătimașă. Mă dezlipi repede de lângă el și mă luă în brațe, învârtindu-se cu mine de două ori și spunând fercit: "În sfârșit ai ajuns." Am râs în sinea mea. Nu mă așteptasem niciodată să fie chiar atât de fericit să mă vadă. M-a așezat la loc, cu picioarele pe pământ, iar nu am putut decât să mă simt amețită. Nici unul dintre noi nu a mai zis nimic. Mi-a luat florile din mână. "Am nevoie că mâinile tale să fie libere", a zis în timp ce una din mâinile mele o cuprinse pe a mea. Mă ținea bine, degetele ne erau împleticite, iar din când în când mă strângea pentru a vedea dacă mai erau sau nu lângă el. Aveam impresia că visez, iar faptul că mergeam mână-n mână cu el nu mă ajuta deloc. Coloniile de fluturi din stomacul meu se înmulțise considerabil, iar nu mă puteam abține și mă împiedicat chiar și de fragmente de aer ce păreau că mă încurcă.
Am ieșit din gară împreună, am traversat stradă, însă nu înainte ca el să pornească înaintea mă, asigurandun-se de mai multe ori. Mă strânse și mai tare de mână până am ajuns pe trotuar. Era minunat!
În dreapta nostră se afla un McDonald's și nu am putut decât să zâmbesc la vederea lui, alte amintiri trecându-mi instantaneu prin minte. Pierdută în gânduri nici nu observasem că în fața noastră se afla o trecere de pietoni.
Ne-am oprit brusc, lângă semnul acela imens, albastru, murdar, care indica că Timișoara se află în sensul nostru de mers, iar el nu s-a putut abține și a început să radă de cât de mică eram în comparație cu el. Mai aveam de așteptat pentru a se face verde. Maisinile treceau fără oprire, iar în fața noastră se aflau câțiva oameni ce păreau că nu mai au multă răbdare.
Ne-am dat doi pași mai în spate.
S-a uitat la mine și am simțit cum mușchii i se încordează. Era nervos. Mi-am dat capul ușor pe spate, încercând să îl privesc mai bine pentru a afla un răspuns. Răspunsul însă a venit în alt mod.
Mi-a dat drumul la mână și s-a uitat în jurul lui.
"Auzi, Teo, închide puțin ochii." M-am uitat la el puțin surprinsă de ceea ce îmi cerea dar am refuzat să am gândesc prea mult la asta. Eram prea emoționată de întâlnirea noastră, de atingerea mâinii lui și copleșită de emoții pe care nici măcar nu știam că le am până în acel moment și nici nu mă credeam capabilă să le nutresc vreodată pentru cineva. În clipa următoare am simțit respirația lui caldă cum cădea supra buzelor mele. Și s-a întâmplat. Buzele noastre s-au atins într-un sărut scurt, emoționant și plin de sentimente. Am deschis involuntar ochii și nu am putut decât să îl observ cum stătea aplecat, deasupra mea, iar genele lui mari, întoarse și dese îi se zbăteau. S-a îndepărtat ușor și m-a privit cu multă căldură și dragoste. Am zâmbit și l-am tras din nou, mai aproape de mine. M-a sărutat din nou, iar de data asta i-am răspuns așa cum se cuvenea la sărut.
Se făcuse verde.
M-a luat de mână.
M-am împiedicat de bordură de fericire. Eram în lumea mea. Eu, el, noi... în lumea noastră.
În drum spre casă lui cred că m-am împiedicat de fiecare bordură.
Dar a fost frumos.
