O dimineață foarte plictisitoare. Soarele încălzea cu putere pământul din care ieșeau aburi pufoși și mici.
Patul era la fel de dezordonat ca de obicei, eu la fel de somnoroasă.
Culori aruncate, pensuli înșirate, tablouri începute însă neterminate. Ele mă reprezentau cel mai bine. Ajunsesem la vârsta în care trebuia să mă gândesc la ce vreau de la viață.
Mă ridic ușor din pat și iau pensula înmuiată în uleiul maroniu. Un miros înțepător mă trezi. Pânza mă aștepta, mă chema... mă voia.
Moi pensula subțire asemenea unui fir de ață care se poate rupe oricând, lăsând în urma o mulțime de consecințe fie bune sau mai puțin bune.
"Haide, încearcă, nu ai nimic de pierdut, știi asta"
O simpla linie, galbenă, însemna o mie de cuvinte.
Albastru infinit al universului, galben pur...
O Lună. Nu credeam că va ieși asta. Aveam mai multe așteptări de la mine după ce timp de douăzeci și trei de ani am stat numai cu pensula în mână; simțeam că face parte din mine, într-un fel sau altul.
Trasând ușor conturul, mi-am dat seama că totul părea real. Simțeam praful sub tălpile picioarelor, degetele se scufundau ușor în nisip; fiecare crater, deal, fiecare adiere...parcă se întâmplau cu adevărat.
Am terminat în sfârsit un tablou. Pensula se îngreuna, iar mie mi se făcea din ce în ce mai somn. Mă așez usor pe nisipul rece, în vârful unui crater. Închid încet ochii lăsând lumea viselor să mă cuprindă. Corpul-mi devenea mai greu, respiram sacadat și îmi era frig. După ce m-am trezit am realizat că eram tot în locul unde adormisem.
Se părea că totul era real.
"O plimbare pe Lună" ... așa se va numi El.
-lucrare scrisă în 2009-
