Two Directions | Momentul Despărțirii | HS ff |

Capitolul 7 : " Decizia"

-Oh, salut Harry.
-Ești ok? Pari epuizata.
-O,da, sunt bine... e doar o mică răceala.
-Pot sa intru? Am vesti minunate!
-Sigur. Hai in living. Ce vesti spuneai ca ai?
-Am vorbit cu Jacob după o noapte de căutat in contractul ala afurisit și se pare ca putem fi împreuna atât timp cât nu facem publica relația.
-Harry... nu pot... nu vreau ca toată viața sa ma ascund. Îmi pare rău... relația noastră nu o sa meargă. Cred ca fiecare trebuie sa o ia pe drumul...nu din nou..Alerg repede la baie și trântesc usa in spatele meu astfel încât Harry sa nu ma audă când vomitam.
-Hannah! Ești sigura ca ești bine? Pari copleșită de ceva... ce se întâmpla cu tine?
-Nu,nu, nu-i nimic. Sunt bine. Ce voiam sa spun era ca fiecare trebuie sa o ia pe drumul sau.Ce s-a întâmplat intre noi a fost o greșeală, eu doar te-am ajutat sa treci peste moartea mamei tale și nu ar fi trebuit sa las sa se întâmple altceva. Am profitat de faptul ca erai împovărat și acum trebuie sa suport consecințele.
-Ce?Despre ce consecințe vorbești?
-Nu mai contează acum. Faptul e consumat. Cred ca ar fi bine dacă ai pleca.

Continuam sa il resping pe Harry desi lucrul acesta ma scotea din minti. Mereu la serviciu mi se parea ca ii aud vocea strigandu-ma din cealalta parte a camerei. Totusi stiam ca luasem decizia corecta, stiam ca asta e ce ar face orice adult responsabil care s-ar afla in situatia mea. Pana la urma, unde mi-a fost gandul cand am lasat sa se intample asta? E numai vina mea si acum trebuie sa il tin departe de mine desi simt cum ma sparg in milioane de bucati numai cand il vad din intamplare la aparatul de cafea de pe holul spitalului...             

Trecusera doua saptamani de cand nu il mai vazusem si nici nu ii raspundeam la apeluri. Stiam ca trebuia sa il scot din mintea mea si in acelasi timp din viata mea daca voiam ca el sa nu afle. Lucrurile incepeau sa revina la normal in timp ce burtica mea era usor vizibila. Incercam sa port haine cat mai largi astfel incat schimbarea sa nu fie observata. Incepeam sa ma gandesc inca de pe acum la sexul copilului si la faptul cum va schimba sarcina viata mea. Cu siguranta aveam sa pastrez copilul deoarece, cum am fost crescuta intr-o familie destul de religioasa, avortul nu era  o optiune pentru mine iar faptul de a-l da spre adoptie...ei bine, nu voiam ca si copilul meu sa simta ce am simtit si eu. Nu voiam sa simta lipsa iubirii parintilor sai, un gol care nu dispare niciodata. Cu fiecare zi ce trecea eram tot mai entuziasmata si nu era noapte in care sa nu fi cautat informatii despre nastere. Voiam sa ma asigur ca va avea tot ceea ce eu nu am avut...