Two Directions | Momentul Despărțirii | HS ff |

Capitolul 8 : "Respingerea"

-Alo? Da, sigur. Aham... Ok,mulțumesc mult.
Nu-mi venea să cred. Tocmai ajunsesem in fața faptului împlinit. În mai puțin de 1 oră puteam afla ce va fi copilul meu, iar Harry nu mai persista in mintea mea la fel de mult ca odată. Știam că mă pot descurca, că pot arăta că sunt responsabilă și că am luat decizia corectă acum 3 luni nespunându-i despre sarcină. In sfârșit, viața mea căpătase puțin din echilibrul de dinainte. Deși eram atât de emoționată încât îmi tremura și cel mai mic firicel de păr, urma să aflu care era următorul meu scop în viață, băiețelul sau fetița mea, bucurie pe care nu aveam cui să o împărtășesc. Mă tot gândeam că, poate după ce va veni pe lume nu mă voi mai simți atât de singură și abandonată. Mă gândeam că iubirea necondiționată a copilului meu urma să acopere acel gol pe care îl dezvoltasem în copilărie, plângând în curtea din spate a orfelinatului.
Intru în spital auzind chiar și cel mai slab scârțâit al podelei pe care pășeam. Tensiunea era așa de mare și totuși așteptarea parcă păruse de sute de ani. Îmi puteai citi pe față entuziasmul când intram în salonul ecografului. Micile încrețituri de la coada ochiului meu începeau să devină din ce în ce mai profunde in timp ce observam cum doctorul mișca aparatul rotund pe burta mea.
-Sunteți pregătită emoțional să auziți care este sexul copilului? Sigur nu mai doriți să așteptați pentru altcineva?
-Sunt sigură,nu mai e nimeni, doar eu.
-Ei bine, felicitări Domnișoară Kerr, sunteți însărcinată cu .....

Woah woah woah, ia stați umpic... Voi chiar credeați că o să aflați atât de repede? Nu, căci sunt mult mai multe care s-au întâmplat pana atunci, dar hai să o luăm cu începutul...

În urmă cu 2 luni...
Doar ce mă pregăteam să ies din casă pentru o plimbare. Vântul adia ușor, lăsând o urmă fină de răcoare pe pielea mea... fapt ce îmi amintea de diminețile în care mă trezeam alături de el, cu geamul crăpat și adierea lină a vântului de primăvara devreme ce se strecura odată cu razele soarelui în camera întunecată.
Încercasem orice metodă, deși toate eșuaseră: încercasem să cunosc tipi noi... căutam pe net cum să treci peste o relație... totul în zadar. Nimic nu părea să mai fie la locul lui.
Orice lucru și orice vibrație pe care o simțeam îmi dădea impresia că încă era lângă mine, că încă mă făcea să râd cu hilarele lui glume care deși nu aveau niciun sens mă făceau să mă simt mai aproape de el.  Totuși știam ca dacă continuam așa, la un anumit punct aveam să cedez, să nu mai suport pe nimeni in jurul meu și deja simteam cum acest sentiment lua amploare in sufletul meu. Trebuia să iau orice măsură pentru a-l scoate din gândurile mele, indiferent cu ce consecințe.