Prietenă cu singurătatea//Luke Hemmings

35.

Dragă Luke,

Dacă ar trebui să te descriu lumii intregi, crede-mă că nu aş putea.

Erai genul de băiat care ştiai să atingă o fată, ştia să-i zâmbească, ştia să-i vorbească… ştia să o facă să se simtă iubită, şi tocmai de aceea nu pot să te descriu celorlalţi, pentru că ei te cunosc altfel şi oricum nu mă vor crede. Pentru mine eşti băiatul sensibil, nebun, vesel, iar pentru ei eşti total altfel, total schimbat de cum eşti când erai cu mine… şi aşa eşti tu cel cu adevărat, când eşti cu ei.

Ai avut atâta putere şi influenţă asupra mea încât să mă faci să te plac indiferent de cum eşti azi, mâine, cum te porţi cu mine, de cum îmi vorbeşti… mă îndrăgostisem de aparenta ta personalitate de care dădeai dovadă int prezenţa mea.

Ai ştiut să-mi adormi orice bănuială legată de tine cel cu adevărat şi ai reuşit. Nu pot înţelege cât de mult m-am pierdut într-o clipă… o clipă aşa lungă…

Ţi-am fost sinceră dar tu m-ai minţit. Ţi-am oferit încrederea mea dar m-ai dezamăgit. Ţi-am oferit timpul meu, dar tu nu aveai nevoie de el. Ţi-am mărturisit toate visele mele ca tu, acum să râzi de ele.

Nu mai aveam ce să-ţi ofer. Mi te-am oferit pe mine toată… dar nu am fost de ajuns… aşa că ai decis să completezi lipsurile din partea mea în braţele prietenei mele cele mai bune. Te iubeam prea mult, aşa că te-am iertat. Şi nu odată, nu de două ori… ci de câte ori greşeai. De ce? Pentru că ţineam la tine. Şi tu ştiai. O ştiai!

Te-am iertat pentru că m-ai minţit, pentru că te-am văzut cu alta, pentru că te suparai fără nicio explicaţie, pentru că nu-mi dădeai nicio explicaţie, pentru că nu ai ţinut la mine. Te-am iertat pentru tot. Şi tocmai, căci te-am iertat de prea multe ori, acum nu mai pot...