Return of the Ancient Legion

C apitolul VII

Heeey.... Va multumes ca imi cititi povestea!!

Stiu ca ati vrea sa stiti ce se mai intampla cu Justin dar sper ca mai muuult ati dori sa aflati mai multe despre Shimell si Welmella...

Enjoy!!!

 ////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Era ca la început... când străbăteau văile, dealurile şi luncile călărind plini de bucurie, jucându-se şi întrecându-se pe cai.

Oare mai putea să fie la fel?

VII

Fata călărea in faţa lui, părul ei lung şi negru flutura precum un steag al fericirii şi al copilăriei. Mantia subţire de un verde pal i se unduia în bătaia vântului, alunecând în cute pe coapsele calului roşiatic. Shimell nu dorea să o întreacă, chiar dacă murgul său ar fi avut puterea de a o lăsa cu mult în urmă...însă prefera să stea în spatele ei, să îi admire statura înaltă şi suavă, care se contura cu graţie prin modul mândru şi intimidator, în timp ce se ţinea dreaptă în şa . Voia să fure câteva din privirile provocatoare şi în acelaşi timp atât de jucăuşe, când ea îşi întorcea distrată capul şi îi zâmbea cu subânţeles. Poate Welmella dorea să îi transmită un mesaj descurajator, să îl facă să se simtă inferior şi în pierdere, pentru că ea era în faţă şi era evident că Burny, iapa ei, avea să câştige. Şi totuşii Shimell nu înţelegea aceasta, sau cel puţin nu dorea să înţeleagă, el spera că totul era ca în urmă cu trei ani, când se văzuseră prima dată.

Era foarte curios unde avea de gând să-l ducă Welmella. Poate va fi la cascade din munte? Sau în câmpia Florilor Fără Număr? Dar dacă vom merge la grădina cu leagănul de lemn? Sau ...sau se va îndrepta spre locul unde...unde am avut primul sărut?

Da... îşi amintea atât de clar acea seară, cu lună plină, care împrăştia binevoitoare o lumină clară şi răcoritoare, pulsând o atmosferă feerică în aerul încins de soarele dogoritor, care tronase la amiază. Erau numai ei doi. Erau pe malul mării, cu picioarele goale, simţind granulele fierbinţi de nisip, fiind răsfăţaţi de un val înspumant, care le mângâia duios tălpile. Parcă avea chiar acum în faţa ochilor acea scenă magică. Claire, sau Welmella, era îmbrăcată într-o rochie uşoară de mătase, bleu, care îi scotea în evidenţă ochii albaştri, în care se puteau citi nenumărate sentimente şi totuşi dacă încercai să desluşeşti unul în particular, nu reuşeai să descoperi numic, erau toate şi în acelaşi timp nici unul...

Avea părul prins într-o împletitură elaborată, dar câteva şuviţe răzleţe i se unduiau în briza sărată a mării. Buzele ei se mişcau încet, iar glasul îi era şoptit. Se simţea o durere şi o nelinişte copleşitoare care îi întrista sufletul. Atunci nu înţelesese care era cauza, dar acum ştia... ar fi dorit să poată da timpul înapoi şi să o oprească, să o liniştească şi să-i inspire, eventual, o încredere mai mare decât făcuse atunci.

Nu îşi mai amintea precis ce spusese, decât ceva vag, tot ce îşi amintea era că întreaga-i fiinţă îi era consumată de Welmella. O dorea atât de pătimaş, voia ca să fie a lui, numai a lui. O privise în tot acest timp cu atâta interes, iar inima îi tresălta de fiecare dată când ea îşi deschidea gura pentru a spune ceva...spera că poate de pe buzele ei se vor forma cuvintele care le aştepta de aşa mult timp... poate îmi va spune acum că şi ea mă