Return of the Ancient Legion

Capitolul VIII

Thadha!!!

In final am postat!

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

VIII

-Nu mai pot suporta! Totul este mult prea mult... este imposibil! Un coşmar care nu se mai termină... o lume întunecată care imi usucă trupul şi-mi otrăveşte sufletul. Am să opresc totul! Voi termina cu tot! Voi pune capăt acestui vis diabolic, care este chiar viaţa mea!

Mormăia Justin deznădăjduit, într-un unghier întunecat din cala vasului. Era acoperit de o pătură ruptă şi urât mirositoare, stând pe un sac murdar, ros. Avea în mână un cuţit scurt, dar ascuţit...pe care îl rotea nervos în mână. O sclipire difuză capta lama oţelită, transmiţând un mesaj sinistru, care se răsfrângea în ochii de un albastru trist, ai lui Justin. Trecea uşor lama peste antebraţ, insistând asupra închieieturii. Era hotărât să-şi ia viaţa. Nu mai pot continua aşa. Această barcă este un iad. Sophia este un demon. Mai bine imi curm zilele...voi ajunge cel puţin în lumea celeor morţi... Aici nu mai am nimic! Mama m-a lăsat... tata a urmat-o, părăsindu-mă când aveam cea mai mare nevoie de el, iar...Saiy... îngerul meu, iubita inimii mele nu mi s-a mai arătat. Poate nu mai merit să fiu vizitat de fiinţa ei perfectă. Sunt prea patetic şi neajutorat... am devenit o epavă! Mai bine că părinţii mei nu ştiu cât de mult am decăzut. Singura soluţie este...moartea. Acolo poate îi voi întâlni pe toţi.

Sau dacă voi fi pedepsit că mi-am luat singur viaţa? Eah ... sigur nu poate fi mai rău decât în iadul ăsta.

Justin era de trei zile la bordul Sophiei şi fusese pus la o mulţime de munci, totul era atât de obositor şi greu. Prea greu... Niciodată nu muncise nimic. Nu trebuise să facă nimic. Îl avusese pe Charles Loyd, servitorul umil, respectuos şi harnic. De multe ori îl considerase prea încet şi îi reproşase de atâtea ori că este leneş şi nu îşi face îndatoririle cum ar fi trebui să le facă. Crezuse că orele de germană şi matematică sunt grele. Că examenele de la sfârşitul semestrelor sunt un calvar. Urâse atât de mult când tatăl său îl punea să alfabetizeze cărţile din bibliotecă, sau să ordoneze câteva dosare... i se păruse atunci că este mult prea complicat, că îl dureau braţele când se întindea după vreo carte de pe un raft înalt şi că îl durea capul când vedea în faţa ochilor atâtea titluri şi atâţi autori.

Dar se înşelase! Nimic nu se putea compara cu viaţa pe corabia aceasta blestemată. Fiind condusă de fraţii Hummer, doi maniaci, bădărani şi de o cruzime uimitoare. Era trezit în zori de o găleată de apă rece şi sărată, acompaniate de câteva şuturi nemiloase în abdomen sau în spate, era pus să care tone de lăzi grele din lemn umed, pline cu peşte şi fructe de mare dintr-o parte în alta, fiind pleznit la cea mai mică abatere , fiind grăbit de fiecare dată şi împins la fiecare pas. Nu exista secundă în care să nu fie „alintat” cu câte o înjurătură, sau „complimentat” cu câte o vorbă grosolană. Apoi trebuia să lege traulele, nişte plase conice, de pupa dreapta prin cabluri de oţel, alături de încă trei mateloţi trebuia sa le adâncească la nouăzeci de metri în mare. O astfel de operaţiune putea dura trei ore fiind repetată de trei ori pe zi. Nimeni nu îl întreba dacă îi este foame, sau dacă ar vrea să bea puţină apă. Nimănui nu îi păsa! Aşa că era norocos dacă reuşea să îmbuce câte ceva din mers, iar un peşte sărat mâncat în grabă era deja un lux, ce să mai zic dacă reuşea să fure o carne afumată şi o gură de rom de la masa bogată a celor doi tirani.