Gandurile de la ora 3

În mintea unei Eve

I.

Nu mi-am imaginat cum vor decurge lucrurile și am tratat totul cu superficialitate.
Nu mă judeca! Simțeam că trebuie să fiu precaută, să mă apăr de el, să mă apăr de mine și de orice gând care îl privea. Dar asta era doar o negare, pentru că, la primul zâmbet, retina mea nu mai transmitea creierului nimic altceva decât imaginea lui. Totul se blocase într-un șir de amintiri, vise și dorințe care se încurcaseră ca niște fire mai subțiri decât un fir de păr.
-Aiurea, am realizat cu întârziere că aveam să orbesc în fața realității și să mă pierd în fiorii iubirii.
Dar aveam vreo opțiune? Puteam să mă împotrivesc sentimentelor? Era inevitabil, nu aveam cale de întoarcere!
M-am ridicat dintre cei patru pereți ai minții mele, mi-am îndreptat coloana, am ridicat capul și am acceptat sentința: să merg înainte.
-Partea amuzantă este că am acceptat un sfârșit tragic de care mă bucur într-un mod psihopat, căci și de data aceasta am scăpat fără să-mi otrăvesc mintea cu ură.

II.

Mi-ai otrăvit mintea cu dorință. Cu o dorință arzătoare pentru tine și nu mi se pare drept ca eu să stau încordată, iar tu atât de relaxat, fără grija zilei de mâine, ca poate totul va fi mai bine și vei putea iubi din nou, ca și cum n-ai fi cunoscut tăișul dezamăgirii trecând milimetric pe lângă tine. Nu mi se pare drept ca eu să lupt cu gândurile despre tine, iar tu să te bucuri de fiecare clipă a vieții ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu e corect să primești tu toată plăcerea, iar eu să mă aleg doar cu bucuria de a privi în fiecare dimineață lumina primei raze de soare, așteptând să se oprească coșmarul în care m-ai aruncat, total degajat, cu o privire ca și cum totul era pentru tine un lucru obișnuit, care îți alimenta ego-ul bolnav.

III.

Mă dezbrăca cu o privire și reușea să afle tot ce voia. Putea să vadă totul, putea să vadă până la goliciunea cea mai vulgară a sufletului, până în cel mai întunecat colț al minții. Și o făcea cu atâta ușurință. Doar cu privirea aceea... și zâmbetul ticălos de atrăgător. Ah, toate teoriile mele și puterea mea de control asupra mea deveneau inutile în fața lui.

IV .

Când ai șoptit că-s a ta, toată ființa mea s-a cutremurat în brațele tale care mă strângeau din ce în ce mai tare. Simțeam sufocarea, simțeam cum coastele se apropie, încolțindu-mi inima speriată, acum prizoniera ta.

V.

Era inevitabil și deja prea târziu să mă opun sentimentelor. Mă îndrăgostisem iremediabil și totuși eram prea încăpățânată să-mi recunosc asta. Nu înțelegeam de ce el, de ce tocmai zâmbetul lui, de ce privirea lui, de ce nu puteam să-mi scot din cap dorința de a-l vedea, de a-l auzi. Cuvintele ar fi prea puține, prea ieftine ca să-i pot spune ce simt.

VI.

Iartă-mă că plâng, uneori cuvintele mele se transformă în lacrimi, ele sunt mute, ele doar se scurg în așteptarea privirii tale. Iartă-mă că râd uneori, e doar bucuria sufletului meu că te pot auzi, că îți pot admira fiecare gest. Iartă-mă că zâmbesc mereu când îți zăresc ochii; seamănă atât de mult cu noaptea, și iubesc noaptea, iubesc nopțile cu tine, și înainte de toate, te iubesc pe tine. Iartă-mă că uneori sunt rece, dură, poate chiar inabordabilă; uneori mă pierd și am nevoie de spațiu și timp să înțeleg ce simt. Iartă-mă că sunt geloasă; uneori te simt atât de departe încât îmi pierd mințile încercând să înțeleg că trebuie să te las liber, să zbori, să te bucuri de viață, dragul meu. Căci dragostea nu e un delict, dar eu mă simt pedepsită că nu te pot avea în brațe, ci doar în fantezii și gânduri.

VII.

Mă chinui să respir în lipsa ta, dar efortul e inutil căci mă sufoc singură cu amintiri.