Gandurile de la ora 3

În mintea unei Eve

I.

Vei înțelege ce înseamnă să fii femeie atunci când vei lăsa sentimentele deoparte, pentru a-ți urmări principiile și visele. Unele convingeri se vor prăbuși în fața dorinței de autorealizare. Te vei simți cu adevărat femeie când vei deveni stăpână pe tine însăți, când vulnerabilitatea ta va scădea până în punctul în care nimeni nu va mai putea să te controleze sau să te manipuleze. Doar tu vei avea puterea de a te autodistruge.

II.

M-am întrebat mereu: „Aceasta este povestea mea, acesta este totul, chiar atât îmi este dat?" La naiba, nu pot accepta asta! Atâtea povești trăite fără costuri emoționale, iar eu, tot ce fac, e să scriu, să îmi petrec timpul printre cuvinte.

III.

Simt că nu cunosc nimic din ceea ce mă înconjoară. Sunt o străină printre străini. Momentan, am nevoie să îmi dau seama unde mă aflu.

IV.

Da, știu, știu... Încerc, dar inevitabilul rămâne inevitabil. Nu pot schimba nimic, nu am cum, și mereu s-a întâmplat la fel... Un sfârșit lamentabil, oameni uitați, pierduți și amintiri care vor rămâne mereu, în ciuda adevărului dur și greu de acceptat.

V.

Mereu alta, mereu diferită; uneori gălăgioasă, alteori tăcută. Cumva imprevizibilă, instabilă, paradoxal stăpână pe mine. Un mic monstru haotic iubitor de liniște. Cum vine asta? Habar nu am. E incert de unde am picat. Uneori mă înțeleg, alteori nici cel mai bun psihiatru nu ar putea ajunge la un consens.

VI.

Lene... Mi-a fost lene să-l întreb, mi-a fost lene să-l țin la distanță, mi-a fost lene să-i testez iubirea și răbdarea, mi-a fost lene să lupt, mi-a fost lene să încerc... Mai grav decât orice pe lume, mi-a fost atât de lene să gândesc, încât am preferat să zac în confortul născocit de mintea mea îngustă, de parcă o pusesem la dietă, dar mi-e lene să slăbesc în acest fel.
Mi-am semnat sentința cu Lene. Vreau să scap, dar calea de la dorință la fapt împlinit este atât de lungă... și mi-e lene. Pot doar să respir involuntar.

VII.

Dintre toți oamenii, tu nu erai acolo. Și totuși, tu erai cel pe care mi-l doream cel mai mult. Să fii prezent, să mă ții în brațe, să-mi spui cât de mândru ești de mine și că voi reuși, că nimic nu-mi va sta în cale...

VIII.

Fă-mă praf! Zdrobește-mi rațiunea cu toată forța ta. Nu am nevoie de ea, atâta timp cât atmosfera este o falsă impresie. În momentul acesta, aș alege să trăiesc în vis, și fără îndoială, aș renunța la trup. Nu e un gând sinucigaș, ci doar inutil; asta nu înțeleg oamenii.
Și eu, eu sunt doar un cuvânt, deci ce ai putea să-mi faci? M-am scăldat în tușul nopții ca să mă imprim pe buze și în sute de priviri. Sunt pe veci acum, o amintire, și totuși, nimic, căci am lăsat în urma mea alte cuvinte moștenire. Poate nu o avere, dar măcar o fărâmă din înțelepciunea adunată din frânturi, adulmecată cu fiecare neuron și trăiri pe nerăsuflate.
Spune, ce poți face unui cuvânt pe care nu-l poți șterge, înlocui, acoperi sau evita?

IX.

Am redus fiecare sentiment la tăcere. Nu vreau să mai aud zarva pe care o fac, zarvă care până acum trezea războaie în mintea mea. Rațiunea slăbea în fața capacității lor de a pune stăpânire pe întregul meu corp.

X.

Îmi pare că timpul te-a uitat în mintea mea, ca pe o lacună greu de reparat. Câteva cuvinte lipsă și lanțul logicii mele s-a rupt, încercând să țin pasul cu mofturile tale. Dragule, erai imposibil și totuși irezistibil.