Gandurile de la ora 3

I.

Nu vreau!
Nici prin minte să nu îți treacă că aș putea, măcar pentru o clipă, să te uit.
Nu vreau să uit, nu vreau o altă inimă, nu vreau alți ochi, nu vreau alte buze, nu vreau să aud pe altcineva spunându-mi șoapte dulci, nu vreau alte brațe. Repet, nu vreau pe nimeni altcineva.
Nu vreau să iubesc un alt om!
Sper să înțelegi, nu e vina mea, e ceea ce ai vrut și, uite, ai reușit să-mi devii fericire și n-ai nici cea mai vagă idee cum e să-ți limitezi dorințele doar la a vedea o persoană și a o auzi.

II.

Trec ore, trec zile, vor trece și săptămâni și nimic nu se va schimba. Noi suntem la fel de muți, la fel de reci și tot mai departe, deși timpul ne apropie.

III.

Când pleci și rămâi singur cu tine, simți totul altfel.
E ciudat, te simți singur, gol și parcă trăiești în vid, lipsit de tot ce înseamnă viață. Aerul devine greu de respirat, gânduri curg prin tine, negru, tăcere, iar ochii ți se închid sub privirile celor care se bucură pentru tine.
Ei nu știu, nu au nici cea mai mică idee că tu mori.
Dar nu mori așa oricum, tu mori să renaști altfel.
Tu arzi acum tot ce a fost prea vulgar, prea murdar, tu arzi să trăiești.
Un alt început, o viață diferită.

IV.

Azi, 22.02.2019, am împlinit 18 ani. O vârstă care demult spunea multe: maturitate, responsabilități, muncă, griji.
Eu le cunosc deja de mic copil, le-am simțit pe toate din plin, ca o lovitură în piept, două bătăi și o pauză lungă de la fericire.
N-are sens nimic din ce spun, nici n-aș vrea să dau vreun sens cuvintelor; nu merită, ele doar mă joacă pe limbă și mint când vreau să spun ce simt cu adevărat.
Îmi alunecă mereu din vedere și îmi scapă fugare.
Oricum, poate vă întrebați cum mă simt, am tot primit întrebarea.
Mă simt ca orice rahat pe pământul acesta degradat.
Cu speranța în frunte, precum cireșa în vârful tortului, și ochii închiși, gata să înfrunt în continuare prostia, fără să văd ce se spune.
Sunt gata!

V.

La final vei realiza că ai rămas doar cu ceea ce ai creat, ceea ce ai construit și o fericire absurdă înecată în lacrimi de dor și alcool. Toți sfârșesc așa, toți!
Să rezisti rațiunii e mult peste putință, să dai uitării amintirile e ceva strigător la cer, împotriva legii firii.
Poți doar să mergi din groapă în groapă, agățându-te de stele.

VI.

Sunt momente în viață când nu te simți tu, când stai să contemplezi asupra faptelor tale și realizezi că puteai să iei decizii mai înțelepte, că puteai să eviți incidente și să salvezi relații.
Dar de ce să te condamni pentru greșeli din care înveți? Până la urmă, nu avea cine să te învețe în afară de tine; ești singurul tău profesor.
Lucrurile se întâmplă așa cum ar trebui să se întâmple, după felul în care tu îți vizualizezi viitorul apropiat.
Gândurile tale sunt mai mult decât simple produse ale imaginației sau ale memorării informațiilor primite; sunt materie, sunt un magnet, sunt începutul construirii vieții tale.

VII.

Poate că n-a fost să fie, n-am fost noi să fim unul pentru altul. Poate că nu te merit, poate nu ne merităm reciproc.
Poate totul a fost o iluzie, poate eu nu am simțit nimic și am aruncat vina asupra ta, cum că tu ești cel ce și-a bătut joc, că tu m-ai amețit și, din cauza ta, mi-am pierdut mințile.
De fapt, această poveste de dragoste a noastră, în care eu am fost împreună cu tine, iar tu împreună cu viața ta, ei bine, va rămâne o amintire și un mister plăcut, ciudat și cu un viitor posibil.