Infernul lui Gabriel - Sylvain Reynard

Capitolul 1

— ... Domnișoara Mitchell?

Vocea profesorului Gabriel Emerson, care i se adresă tinerei atrăgătoare, cu ochi căprui, așezată în spatele amfiteatrului, reverberă în întreaga încapere. Cufundată în gânduri sau în traducere, fata scria de zor în caiet, cu capul plecat.

Zece perechi de ochi se întoarseră spre ea, spre chipul ei palid, cu gene lungi, și degetele lungi și albe cu care ținea stiloul. Apoi, aceleași perechi de ochi se întoarsera, din nou, spre profesor, care rămase complet nemișcat, începând să se încrunte. Expresia lui ucigatoare contrasta acut cu simetria trăsăturilor lui, cu ochii mari, expresivi, și
gura senzuală. Era un bărbat chipeș, cu trăsături ușor colțuroase, dar, în momentul respectiv, aerul lui sever spulbera impresia agreabilă pe care ți-ar fi putut-o face.

— Hm, hm.

O tuse discretă, de undeva din dreapta ei, îi atrase atenția fetei. Se uita surprinsă la bărbatul lat în umeri așezat lânga ea. El îi zâmbi, făcându-i semn din ochi spre profesor.

Ea îi urmări încet privirea, întâlnind niște ochi albaștri, care o priveau cu o expresie furioasă. I se puse un nod în gât.

— Aștept să-mi răspundeți la întrebare, domnișoara Mitchell. Dacă binevoiți să reveniți printre noi.

Tonul lui era glacial, ca și privirea ațintită asupra ei.

Ceilalți masteranzi și doctoranzi începură să se foiască, uitându-se pe furis unul la altul. Expresiile lor păreau a spune „L-a muscat ceva de cur?“ Dar nimeni nu comenta. (Pentru că, se știe bine, masteranzii și doctoranzii nu se înghesuie să-și înfrunte profesorii în nicio împrejurare, cu atât mai puțin când aceștia se poartă urât cu ei.

Tânăra deschise gura și o închise pe dată, uitându-se țintă, cu niște ochi mari, de iepuraș speriat în acei ochi care-o priveau fără să clipească.

— Cumva engleza nu e limba ta maternă? o ironiza el.

O brunetă așezată în dreapta lui încerca să-și rețina un hohot de râs, înăbușindu-l într-o tuse nu foarte convingatoare. Toate privirile se întoarsera din nou spre iepurasul speriat, care se înroși până în vârful urechilor și își lăsa capul în pământ, sustrăgându-se în sfârșit
privirii profesorului.

— Dat fiind că domnișoara Mitchell pare să aibă un alt seminar, într-o alta limba, binevoiește altcineva să-mi răspundă la întrebare?

Frumoasa din dreapta lui atât aștepta. Se întoarse spre el și îi răspunse la întrebare în amănunt, cu un zâmbet larg, dându-se în
spectacol prin felul în care gesticula în timp ce-l cita pe Dante în original. Când termină în sfârșit, schiță un zâmbet sarcastic adresat
celor din ultimele rânduri, apoi își ridică privirea spre profesor cu un oftat. Mai lipsea să sară pe podea și să înceapă să se frece de piciorul lui, ca un cațeluș credincios. (Nu ca el ar fi gustat acest gest.)

Profesorul se încrunta aproape imperceptibil, nu neapărat la cineva anume, și se întoarse cu spatele pentru a scrie ceva pe tablă. Iepurașul speriat clipi pentru a-și reține lacrimile, continuând să ia notițe, dar, din fericire, reuși sa nu izbucnească în plâns.

După câteva minute, în timp ce profesorul vorbea pe un ton monoton despre conflictul dintre guelfi și ghibelini, pe dicționarul italian-englez al iepurașului speriat apăru un petic de hartie împăturit. Ea nu-l observă la început, dar, din nou, o tuse discretă din partea tânărului arătos de lânga ea îi atrase atenția. Acesta îi zâmbi mai larg de data asta și îi arătă cu privirea hârtia, aproape entuziasmat.

Ea clipi văzând peticul de hârtie. Fixând precaută cu privirea spatele profesorului, care desena cercuri peste cercuri în jurul unui lung șir de cuvinte în italiană, trase pe furiș bilețelul în poală și-l despături încetișor.

Emerson e un magar.

Nimeni n-ar fi observat, pentru ca nimeni nu se uita la ea, cu excepția bărbatului de lânga ea. Citind aceste cuvinte, pe chipul ei apăru un alt soi de roșeață, doua pete trandafirii pe obraji, și schiță un zâmbet. Nu un zâmbet larg sau unul care face sa-ți apară gropițe în obraji și riduri de expresie, dar un zambet, totuși.

Își ridică ochii mari spre bărbatul de lânga ea, privindu-l puțin sfios. Pe chipul lui apăru un zâmbet larg, prietenos.

— Ați descoperit ceva amuzant, domnișoară Mitchell?

Fata făcu ochii mari, îngrozita. Zâmbetul noului ei prieten dispăru rapid.

Avea mai multa minte decât să se uite în ochii albaștri și reci ai profesorului. În schimb, își lăsă capul în jos și începu să-și muște nervos buza inferioară.

— Eu sunt de vină, domnule profesor. Tocmai o întrebam la ce pagină suntem, interveni tânărul prietenos, luându-i apărarea.

— O întrebare cam deplasată din partea unui doctorand, Paul. Dar, dacă tot întrebi, am început cu primul cânt. Sper ca-l poți găsi și fără ajutorul domnișoarei Mitchell. Oh, și domnisoara Mitchell?

Iepurașul speriat își ridică privirea și codița îi tremură aproape imperceptibil.

— Te aștept în biroul meu după oră.