Infernul lui Gabriel - Sylvain Reynard

Capitolul 2

La sfârșitul seminarului, Julia Mitchell îndesă grăbită biletul pe care-l primise în poală în dicționarul italian-englez, în dreptul cuvântului asino.

— Îmi pare rău pentru ce s-a întamplat. Eu sunt Paul Norris, spuse tânărul prietenos, întinzându-i mâna lui ca de urs.

Ea îi strânse ușurel mâna, minunându-se cât de mica era mâna ei pe lângă a lui. Ar fi putut să-i lase o vânătaie doar îndoindu-și palma.

— Buna, Paul. Eu sunt Julia. Julia Mitchell.

— Încântat de cunoștință, Julia. Îmi pare rău că domnul profesor a fost așa măgar. Nu știu ce l-a apucat, spuse Paul, folosind titlul preferat al lui Emerson cu o notă vădită de sarcasm.

Ea se îmbujoră un pic și se întoarse spre teancul de carți.

— Ești nou-venita? insistă el, înclinându-și un pic capul ca și cum încerca să-i atragă privirea.

— Abia m-am înscris. Vin de la Saint Josephs University.

El încuviință ca și cum numele îi spunea ceva.

— Și ești la masterat?

— Da, răspunse fata, arătând spre primele rânduri ale amfiteatrului acum pustiu. Deși nu s-ar părea, teoretic mă specializez în opera lui Dante.

Paul scoase un fluierat.

— Așadar, ai venit să studiezi cu Emerson?

Ea încuviință și băiatul observă ca venele de la gât începură să-i zvâcnească, semn ca i se accelerase pulsul. Cum nu reușea să-și explice reacția ei, pe moment o ignoră. Dar avea să-și amintească scena ulterior.

— E o persoană dificilă, așa că n-are prea mulți studenți pe care-i coordonează. Eu îmi scriu teza cu el, la fel și Christa Peterson, pe care ai cunoscut-o deja.

— Christa? întreba Julia, privindu-l intrigată.

— Parașuta din primul rănd. E cealalta doctorandă a lui, dar obiectivul ei e sa devină doamna Emerson. De-abia s-a înscris la doctorat și deja îi face prăjituri, îl tot vizitează la birou, îi lasă mesaje pe telefon. E ceva de necrezut.

Julia încuviință din nou, fără să spună nimic.

— Christa nu pare a fi la curent cu politica Universității din Toronto, care interzice strict relațiile dintre profesori și studenți, spuse Paul, dându-și ochii peste cap.

Comentariul lui fu răsplătit cu un zâmbet superb. Își spuse că va trebui s-o facă să zâmbească mai des. Dar proiectul ăsta trebuia amânat, deocamdată.

— Ar fi cazul s-o iei din loc. Te-a chemat în biroul lui după oră și probabil că te așteaptă.

Julia își aruncă rapid lucrurile într-un rucsac ponosit L.L. Bean, pe care-l avea din anul I de facultate.

— Hm, nu știu exact unde e biroul lui.

— Cum ieși din amfiteatru, o iei la stânga și apoi înc-o dată la stânga. Biroul lui e cel din colț, la capătul holului. Baftă și ne vedem data viitoare la curs, dacă nu și mai devreme.

Ea îi zâmbi recunoscătoare și ieși.

Când coti la stânga, văzu că uș de la biroul profesorului era întredeschisă. Se opri în fața ușii, emoționată, întrebându-se dacă să bată mai întai sau să bage capul pe ușă. Dupa un moment de reflecție, optă pentru prima variantă. Îndreptându-și umerii, trase adânc aer în piept și își apropie degetele de ușă. Și atunci îl auzi.

— Îmi pare rău că nu te-am sunat imediat, eram la ora! exclamă o voce furioasă, deja binecunoscută.

Urmă o scurta pauză, apoi bărbatul continuă:

— Pentru că e primul seminar din an, boule, și pentru că ultima dată când am vorbit cu ea mi-a zis că se simte bine!

Julie se trase imediat înapoi. Părea ca zbiară la cineva la telefon. Nu voia să înceapă să zbiere și la ea, așa că se hotarî să dea bir cu fugiții și să înfrunte mai târziu consecințele. Dar la urechi îi ajunse brusc un hohot sfâșietor de plâns. Și de asta nu putea sa fugă.

— Evident că mi-aș fi dorit să fiu acolo! O iubeam. Evident că mi-aș fi dorit să fiu acolo!

Din birou se auzi un nou hohot de plâns.

— Nu știu la ce ora o să ajung. Spune-le că vin. Plec direct spre aeroport și-o sa iau primul avion, dar nu știu ce zbor pot să prind
așa din scurt.

Făcu o pauză.

— Știu. Spune-le că-mi pare rău. Îmi pare nespus de rău... — vocea i se frânse într-un plâns înfundat, în hohote, și Julia îl auzi punând receptorul în furcă.

Fără să se mai gândeasca ce face, Julia băgă precaut capul pe ușă.

Bărbatul de vreo treizeci și ceva de ani stătea cu coatele pe birou și cu capul în mâini, niște mâini cu degete lungi și delicate, plângând. Se uita cum i se scuturau umerii de plâns. Îi auzi hohotele îndurerate, care păreau să-i sfâșie întreaga ființă. O cuprinse un sentiment de compasiune.

Își dori să se apropie de el, să-și exprime condoleanțele, să-l aline cuprinzându-l cu brațele pe după gât. Își dori să-l mângaie pe păr și să-i spună cât de rău îi pare. Își închipui pentru o clipă cum ar fi să-i șteargă lacrimile de pe ochii lui expresivi, albaștri ca safirul, și să-l vadă privind-o cu blandețe. Se gândi să-l sărute pe obraz pentru a-și arăta compasiunea.

Dar, pe moment, imaginea bărbatului care plângea de parcă i se rupea sufletul o țintui locului, așa că nu făcu niciunul din aceste gesturi. Când realiză, într-un final, unde se afla, se furișă repede înapoi în hol, scoase pe bâjbâite un petic de hârtie din rucsac și scrise:

Imi pare rau.
Julia Mitchell

Apoi, neștiind prea bine ce să facă, lipi bilețelul pe tocul ușii si-l fixă acolo trăgând ușor ușa după ea.