Infernul lui Gabriel - Sylvain Reynard

Capitolul 3

Timiditatea nu era trăsătura distinctivă a Juliei. Cea mai importantă calitate a ei, cea care o definea, era compasiunea, o calitate pe care n-o moștenise de la niciunul dintre parinți. Tatăl ei, care era un om cumsecade, tindea să fie o persoana rigidă și intransigentă. Mama ei, care murise, nu daduse niciodată dovadă de compasiune, nici măcar față de propria-i fiică.

Tom Mitchell era un bărbat taciturn, dar era popular și lumea îl simpatiza în general. Era administrator la Susquehanna University și șeful brigăzii de pompieri din Districtul Selinsgrove, Pennsylvania. Dat fiind că serviciul de pompieri era exclusiv pe bază de voluntariat, el și ceilalți pompieri erau chemați la datorie la orice oră. Bărbatul își îndeplinea rolul cu mândrie și cu multă dăruire, astfel că nu stătea prea mult pe-acasă, chiar și atunci când n-avea vreo urgență. În seara zilei în care Julia avusese primul seminar la master, o sună de la stația de pompieri, bucuros că hotărâse într-un final să-i răspundă la telefon.

— Cum îți merge, Jules?

Simți o căldură plăcută la auzul vocii lui, care o alina fără a fi câtuși de puțin duioasă.

Julia oftă.

— Bine. Prima zi a fost... interesantă, dar totul e în regulă.

— Canadienii se poarta frumos cu tine?

— Oh, da. Toți sunt foarte amabili.

„Americanii sunt ăia care se poartă ca niște măgari. Mă rog, un american.“

Tom își drese glasul o dată sau de doua ori și Julia simți un nod în gat. Îl cunoștea prea bine și știa că se pregătea să-i spună o chestie gravă. Se întreba despre ce era vorba.

— Scumpo, Grace Clark s-a stins azi.

Julia se ridica în capul oaselor și rămase cu privirea pierduta în gol.

— Ai auzit ce-am zis?

— Da. Da, am auzit.

— Cancerul a recidivat. Au crezut că se vindecase. Dar boala s-a declanșat din nou și, când au descoperit-o, se răspândise deja la nivelul oaselor și al ficatului. Richard și copiii sunt dați peste cap.

Julia își mușcă buza și își reținu un hohot de plâns.

— Știam c-o să te afecteze vestea. Ți-a fost ca o mama, iar tu și Rachel ați fost așa bune prietene în liceu. Ai mai vorbit cu ea?

— Im, nu. Nu, n-am mai vorbit. De ce nu m-a anunțat?

— Nu stiu sigur când au descoperit că boala a recidivat. Am trecut să-i văd puțin mai devreme și Gabriel nici măcar nu venise. Asta a declanșat discuții. Nu știu ce-o să-l aștepte când ajunge. E multă râcă în familia aia, spuse Tom, înjurând înfundat.

— O să trimiți o coroană?

— Probabil. Nu prea mă pricep la chestii de-astea, dar aș putea s-o rog pe Deb să m-ajute.
Deb Lundy era iubita lui Tom.

Julia își dădu ochii peste cap la auzul numelui lui Deb, dar se abținu să comenteze.

— Roag-o să trimită niște flori și din partea mea. Lui Grace îi plăceau foarte mult gardeniile. Si roag-o să semneze ea bilețelul.

— Așa o să fac. Ai nevoie de ceva?

— Nu, mă descurc.

— Ai nevoie de bani?

— Nu, tată. Pot să mă întrețin din bursă, dacă mă chibzuiesc.

Tom făcu o pauză și, până să apuce să zică ceva, Julia știu ce-avea să spună.

— Îmi pare rău că n-ai intrat la Harvard. Poate la anu’.

Julia se îndrepta de spate și se sili să zâmbească, deși taică-său n-avea cum s-o vadă.

— Poate. Ne-auzim.

— Pa, scumpo.

În dimineața următoare, Julia porni ceva mai agale spre facultate, ascultând muzică la iPod. Încerca să formuleze în gând un mesaj de condoleanțe și scuze pentru Rachel, scriind și rescriind din mers.

Adierea vântului din acea zi de septembrie la Toronto era caldă și blândă și îi plăcea lucrul ăsta. Îi plăcea că se afla atât de aproape de lac. Îi plăceau zilele însorite și oamenii prietenoși. Îi plăceau străzile curate, fără urmă de mizerie. Îi plăcea faptul că era la Toronto și nu la Selinsgrove sau în Philadelphia — ca era la sute de kilometri departare de el. Spera doar că asta n-avea să se schimbe prea curând.

Încă mai compunea în gând e-mailul către Rachel când intră în biroul Catedrei de Italienistică pentru a verifica dacă avea vreun mesaj. Simți că cineva o bate pe umar și văzu o silueta cu coada ochiului. Își scoase căștile din urechi.

— Paul... bună!

El îi zâmbi, coborându-și privirea spre ea, și avea ceva de coborât. Julia era minionă, mai ales în teniși, și de-abia ajungea cu creștetul până în dreptul pectoralilor lui.

— Cum a decurs întâlnirea cu Emerson?

Zâmbetul ei păli și el o privi îngrijorat.

Julia își mușcă buza, un tic nervos de care ar fi trebuit să se dezbare, dar nu putea, în primul rând pentru ca era ceva inconstient.

— Hm, nu m-am dus.

El închise ochii și-și dădu capul pe spate.

— Asta... nu-i o idee bună.

Julia încercă să-i explice cum se petrecuseră lucrurile.

— Ușa de la biroul lui era închisa, cred că vorbea la telefon... nu sunt sigură. Așa că i-am lăsat un bilet.

Paul observă cât de agitată părea și felul în care sprâncenele ei delicat arcuite se uneau când se încrunta. O compătimi și îl ocări în
sinea lui pe profesor pentru că fusese atât de dur cu ea. Părea genul de persoană ușor de rănit și Emerson nu-și dădea seama ce efect
avea atitudinea lui asupra studenților. Așa că Paul se hotarî s-o ajute.

— Dacă vorbea la telefon, n-ar fi vrut sa fie întrerupt. Să sperăm că asta făcea. Altfel, s-ar zice că ți-ai dat foc la valiză.

Se îndrepta cât era el de lung și-și îndoi degajat brațele.

— Să mă anunți dacă apar consecințe nedorite și o să văd cum te pot ajuta. Eu n-am probleme dacă fiță la mine. Însă n-aș vrea să țipe la tine.

„Pentru că, după cum arăți, probabil c-ai muri de spaimă, Iepuraș Speriat."

Julia păru că vrea să spună ceva, dar rămase tăcută. Schiță un zâmbet timid și încuviință. Apoi se îndreptă spre tăvițele de corespondență și goli tăvița cu numele ei.

În mare parte, mesaje lipsite de importanță. Câteva anunțuri din partea catedrei, inclusiv o invitație la o prelegere publică pe care urma s-o susțină conferențiarul Gabriel O. Emerson, intitulată "Pofta trupească" în Infernul lui Dante: Păcatul capital împotriva sinelui. Julia citi de mai multe ori titlul până să-l poată procesa. Dar, odata ce i se întipări în minte, începu să-l fredoneze încet în sinea ei. Încă îl mai fredona când observă un al doilea anunț, care spunea că prelegerea profesorului Emerson fusese anulată și urma să fie reprogramata. Și, tot fredonând, zări și un al treilea anunț, în care se menționa că toate seminarele, întâlnirile cu studenții și ședințele profesorului Emerson erau anulate și urmau să fie reprogramate.

Și fredona în continuare când băgă mâna mai adânc în taviță, după un petic de hârtie. Îl despături și citi:

Imi pare rau.
Julia Mitchell

Fredona în continuare cuvintele, întrebându-se intrigată de ce și ar fi găsit propriul mesaj în tăvița ei de corespondență la o zi după ce-l lăsase pe ușa profesorului Emerson. Dar într-un final se opri din fredonat și inima îi stătu în loc când întoarse peticul de hârtie și citi, pe verso:

Emerson e un magar.