Prizoniera//Jeff The killer

Capitolul 9

     Ating cu vârful degetelor liniile de pe perete unde am tras câte o linie pentru fiecare zi petrecută aici. Sunt în total treizeci și cinci, dar cu cea pe care o voi face acum, voi ajunge la un total de treizeci și șase.

     Picăturile din ţevile ruginite continuă să se lovească de pământ, făcând o băltoacă. Acolo îmi aranjez părul deobicei, deși nu reușesc să mă văd prea bine, e bine să îmi văd reflexia din când în când.

     Îmi ridic privirea spre tavanul mucegăit și mirosul de canalizare sunt deja la rândul zilei, deși parca astăzi mă simt mai singură decât deobicei.

     Episodul sărutului nu s-a terminat așa cum îmi imaginasem. Nu s-a transformat într-un prinț fermecător, nu a devenit mai drăguț, ba chiar a făcut totul mai dezastruos.

     Coloana vertebrală îmi tremură, degetele vibrează, iar să le pocnesc e singurul lucru ce mă calmează înainte să innebunesc și să îmi smulg părul din cap.

     Ușa subsolului este deschisă, iar rutina mea nu este deloc schimbată.

     Încerc din greu să îi explic ce am simțit când și-a dat jos masca, dar al naibii e un taur încăpățânat care doar îmi dă mai multe sarcinii pentru a mă evita.

     Tocmai ce am terminat de spălat podeaua, iar mâna mi-o simt aspră din vina că nu pot sa am un mop care să îmi facă viața mai ușoară.

     În schimb, nu mai mă rănește... Așa des, cel puțin. Nu mai mă trezesc inconștientă plină de sânge, iar părul încă îl am în cap. E și asta o parte bună, nu?

     Suspin apăsat, buzele putând să mi le simt uscate. Cel puțin nu poartă mască. Desigur că la început m-am speriat, nu pot minți, dar cine nu ar face-o? Acum că sunt obișnuită cu asta, nu cred că e așa de groaznic.

     Da, este înfricoșător și acest zâmbet poate fi și foarte bizar, dar nu mi-a plăcut niciodată convenționalul.

     Bine, nu te pot minți. El nu este deloc convențional, trebuie să recunosc că el o duce cu totul alt nivel, dar adevărul este că acel sărut a schimbat ceva... Desigur că pentru el nu a schimbat nimic pentru că pare că va ceda în orice moment și o să omoare sau mă va arunca la câinii.

     Asta e un lucru stupid de gândit, dar uită-te la el! Îmi fac treaba, nu comentez, nu mă opun, iar el ce face? Nimic!

     – Mă voi întoarce târziu, lasă cina in frigider, spune pe un ton rece și îl pot observa cum se joacă cu propriile degete in buzunarul hanoracului.

     Pare... Entuziasmat? Despre ce vorbesc? Evident că este entuziasmat văzând că poate ieși când vrea și să se întâlnească cu orice fufă, in timp ce eu stau să îmi plâng de milă!

     – Bine, îi răspund pe un ton scăzut, ridicăndu-mi privirea vrând să văd dacă se uită măcar o clipă la mine.

     Dar nu se întâmplă asta. Urcă în domnitor pe scările spre primul etaj și se întoarce înapoi cu cheile in mână, plecând apoi pe ușa din spate trântind ușa cu brutalitate.

     Ar trebui să mă elibereze dacă chiar nu mă vrea, până la urmă așa au făcut toți cu mine.

     – Serios? Ești supărată că răpitorul nu te mai vrea? mă întreb singură fiind primul semn de nebunie.

     Suspin și cad pe podeaua abia curățată, astfel picioarele alunecandu-mi de sub fund. Am o pasiune pentru răpitorul meu. Cât de patetică să fiu?

     Mai am o parte de spălat și apoi mă pot odihni, dar privirea îmi cade spre scări. O parte în care îmi este interzisă intrarea, dar de ce oare? E doar camera lui. Ce ar putea ascunde? Un arsenal de arme?