Prizoniera//Jeff The killer

Capitolul 3

         Au trecut zile, săptămâni, probabil și luni. Totul a devenit o rutină intre mine și ,,slujba" mea.

         În fiecare dimineață mă trezesc înainte să răsară soarele, iar dacă nu mă trezesc înainte să apară el, mă trage de păr violent până mă trezesc. În aceea zi când m-a pus să îi fac curat în sufragerie, am căutat cu disperare o cale de scăpare.

         Dar acest monstru, că altceva nu este, nu a lăsat nici cea mai mică scăpare. Mă plimbam agitată în casă ce părea atunci a labirint.

         Îmi căutam speranțele prin dulapuri, colțul pereților, simţeam că înnebuneam. Văzusem ușa de la depărtare și am fugit spre ea cu inima între dinți, dar cu cât făceam un pas cu atât se departa de mine. Când am ajuns într-un sfârșit am văzut că are șapte lacăte.

         Loveam ușa cu forţa minuscula pe care o aveam, dar acel bărbat a venit cu atâta lejeritate spre mine, părând atât de calm în pașii săi. La dracu, parcă îs animal!

         Îmi apucase părul și mi-l tăiase într-o fracțiune de secundă și îmi pot vedea parul blond, adunat pe podea. Le strâng cu greu, în timp ce îl înjurăm în mintea mea de toţi morţii, însă am lăsat doar lacrimile să curgă.

         După aceea zi, am renunțat, ajungând în stadiul de acum. Pregătesc masa, apoi mă retrag, lasandu-l să mănânce în liniște. Numai după ce termină el, îmi permite să mănânc, dar nu înainte să îmi apuce umărul strâns și împingându-mă, șoptind rece și răgușit: Mănâncă dracului mai repede.

         Mă grăbesc să mănânc de teamă să nu îl apuce nebunia, în timp ce el citește ziarul local. Imediat ce termin de mâncat, încep să șterg praful, spăl pe jos și hainele lui pline de sânge și ordine deplină în toată casa. Mai puţin în camera lui care este la etaj. Încă ţin minte ordinul de-atunci

         — Dacă ţii la viaţa ta, nu intra în camera mea.

          Îmi apucase bărbia violent obligându-mă să îi privesc ochii albaștri fără viaţă și serioși. Amenţirarea de atunci m-a făcut să am pielea găină, să îmi simt gâtul uscat și inima să îmi bată rapid. Nu i-am răspuns niciodată de teamă pentru viaţa proprie.

         Nu îmi este frică de moarte, e ceva normal acest pas. Dar știu că nu m-ar omoră rapid și fără prea multe durere. M-ar tortura până l-aș implora cu lacrimi să mă omoare. Nu vreau să ajung la acel punct niciodată!

         Îmi frec încheieturile îndurerată fiind amorţite de la atâta frecat gresia cu peria. Privesc printre scânduri, văzând întunericul care domnește. Îmi privesc palmele pline de bășici și răni.

         — Șoarece! Treci incoace mai repede! strigă la mine din sufragerie și îl aud bătând în masa de sticlă.

         Mă ridic imediat și îmi șterg mâinile murdare de rochia deja prea prăfuită.
    
         Ajung lângă el și îmi aplec capul, nevrând să îl privesc. Încă nu și-a scos masca aia stupidă, însă deja îi simt ochii ațintiți spre mine. Îmi face cu mâna spre locul de lângă canapea.

         Fără să spun ceva mă așez pe parchetul abia spălat, simţind răceala acestuia pe fundul meu. Deschide televizorul și dă la un film horror. Vrea cumva să ne uitam la un film?

         Împreună?! A fumat iarba sau ce?

         Mă uit cu coada ochiului la el și ii pot simți zâmbetul la scenele macabre. Stomacul mi se întoarce, venindu-mi să vomit, însă inghit cu greu. Pentru el e totul o comedie și se poate observa din cauza umerilor săi care se ridică și cad rapid înapoi, râzând când doi oamenii sunt călcaţi de un camion.

         Îi privesc masca puţin curioasă. Oare ce ascunde? O fi ca în filme vreun foto-model? Oare e deformat? Sau e atât de urât încât nu vrea să își arate faţa?

         — Te uiți la mine.

         Îl aud mârâind, neluăndu-și privirea de pe televizor.

         — Oh... Îmi pare rău! spun agitată și dau din mâini, întorcându-mi privirea spre televizor.               

         Nu mai scot niciun cuvânt și nu înteleg de ce ne uităm la asta. E așa ciudat și clișeic, neavând nici măcar o poveste! Doar decese și sânge peste tot. Îmi simt pleoapele grele și le las să se odihnească pentru un minut, dar am adormit fără să vreau.

         Îmi deschid ochii, frecandu-i cu pumnii mei micuţi și răniți. Privesc în jur ameţită, încercând să mă obișnuiesc cu intunericul din jurul meu. Sunt cumva în subsol?

       Nu-mi amintesc cum am ajuns aici, tot ce ţin minte e că am vrut să îmi închid pentru puţin timp ochii ca să mă odihnesc, însă am fost atât de obosită încât am adormit. Și doar i-am închis pentru o secundă! Stai... Nu m-a uitam la un film cu el?

         Ce s-a întâmplat? El... M-a adus aici? În timp ce dormeam? Nu are cum... Acest gând pare prea absurd pentru mine. Nu a arătat nici măcar un gram de bunătate, în afara faptului că nu m-o ucis... Încă.

         Oare că mi-a salvat viaţa e un act de bunătate? Asta ar face orice persoană care are simțul umanității, dar el? El chiar este asta?

         Confuzia și teamă se arată în secunda următoare și îmi închid ochii, intinzandu-mă înapoi pe patul cel tare. Trebuie să dorm, astfel s-ar putea să mă pedepsească... Puţin mai târziu, m-am scufundat într-un somn tulburător în care sunt transportată în brațele presupusului ,,salvator".