Stateam în pat cu castile in ureche. Evitam țipetele mamei mele care se grăbea sa plece. Iar pleacă.....
- Nu vii sa iti iei rămas bun de la mine? Chiar asa de isensibila ai ajuns? Spune mama cu o voce stinsa dar și grăbită. Ma ridic din pat și ies pe terasă.
- Mda... Rămas bun mama! Spun pe un ton sec. Ai grija la drum și sănătatea ta tot odată. O îmbrățișez după care îmi pun iar castile in urechi și ma rezem de perete.
Mama l.a îmbrățișat pe fratele meu după care a urcat în mașină cu tata. Ne.a făcut cu mana după care a zâmbit și au pornit. Ma uitam după mașina care dispare după câțiva copaci, fără a o mai vedea. Mi se rupea inima în doua ca de atâtia ani încoace face același lucru. Și am doar 15 ani. De la vârsta de 8 ani a început sa plece la muncă. Ceea ce ma enervează. Ma întristează. Ceea ce m.a distrus pe dinăuntru.
La fel și băiatul de care mi.a plăcut. Tipul la care am ținut cel mai mult. Cel care l.am iubit dar care m.a rănit. A sculptat în carnea mea ura și furie. Ma distrus complet în momentul în care m.a lăsat și s.a despărțit de mine pentru vara mea. Ceea ce m.a durut cel mai mult a fost ca nu am avut pe umărul cui sa plâng. Tatăl meu e rece cu mine. Fratele meu e mereu cu gândul în alte părți. Mama mea nu e lângă mine. Iar prieteni... Ce sa vezi? Nu am. Toți sunt falși. De la mic la mare. La fel și colegii. Cei cu care ar trebui sa ma simt bine și sa ma distrez. Dar nu. Sunt cei care contribuie la generarea durerii mele. Cei care ma judeca dupa felul în care arat. Pentru ca nu sunt ca ceilalți. Sunt o ciudata. O antisociala.
Acum aveam sa îndur 6 sau chiar 9 luni de durere lângă tatăl meu care numai tata nu îl pot numi pentru ca e mereu ocupat cu afacerile lui plecând mai mereu și lângă fratimiu cu care nu am cea mai frumoasa relație.
Acum, în Busan, sunt în primul an de liceu pentru ca am 14 - 15 ani. Nici la liceu nu e viata roz. E mai rău de cât am crezut. Mult mai rău. Tot ce ma bucura când merg acolo este sala de instrumente. Mai ales pianul. Singura mea alinare.
Acum zilele treceau ușor. Aveam zile în care treceam neobservata. Nimeni nu era interesat de mine. Doar atunci când își bateau joc de mine.
Cu toate astea, am început sa fac lupte. Mai ales karate și box. Pentru a-mi elibera nervii și pentru a reuși sa slăbesc. Vroiam sa ma schimb. Sa fiu cineva normal. O persoana normala care sa nu fie bătaia de joc a altora. Însă am reușit sa supraviețuiesc tuturor injuriilor aduse la adresa mea. Trebuia sa fac asta. Sa nu le bag în seama. Mereu am fost un caracter rece. Care nu baga pe nimeni în seama. Trebuie sa nu pun la suflet. Sa nu ma stresez pentru ca ar putea sa ma coste viata....
După 2 ani
Începutul anului. Liceu nou. Oraș nou. Persoane noi. Atât îmi doream. O schimbare în viata mea. Nu îmi mai văzusem mama de atunci de când aveam 15 ani. Pe tata deabea îl vad o data pe luna sau la câteva luni.
Trecând peste astea corpul meu a suferit schimbări. Încă nu ma consideram o fata frumoasa. Dar speram ca nu voi fi luata peste picior și aici. Sper ca voi fi lăsată în pace. Sper ca voi fi FATA INVIZIBILA din liceu.
Era dimineața primei zile de liceu. Îmi făceam rutina pentru a ma pregăti și a pleca la liceu. Am ales un liceu fără uniforma. Urasc uniformele de la școlile din Coreea. Au fuste prea scurte și restul costumul incomod ceea ce nu îmi place deloc. Mi.am facut un dus corpului apoi m-am șters și am ieșit din baie. Mi.am ales niște haine pentru a ma îmbraca.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
