𝘴𝘦𝘤𝘰𝘯𝘥𝘴 𝘰𝘧 𝘦𝘮𝘰𝘵𝘪𝘰𝘯 → 𝔂𝓸𝓸𝓷𝓶𝓲𝓷

7.Imbratisare cât o mie de cuvinte

Nu prea imi aduc aminte ce s-a intamplat in ultimele minute. Ma pregateam sa merg la curcare, oboseala impingandu-ma spre patul meu confortabil. Insa cred ca am adormit foarte repede deoarece nu-mi aduc aminte sa ma fi pus in pat. Am inceput sa visez, insa erau doar vise negre, acea culoare care odata imi caracteriza sufletul.

Inca simteam gustul pastelor pregatite de Jimin, prima si ultima mea masa pe ziua de azi. Dar ca tot veni vorba de Jimin, mi se pare ca îi aud vocea, nu ca ar fi prima oara cand il visez. Insa de data asta nu aveam imagini in minte, ci doar strigate infundate conturate de un fundal inchis si neclar.

Imi deschid incet ochii si îi vad fata ingrijorata, acompaniata de alte strigate infundate. Ma aflam pe canapeaua din living, respiram greoi iar urechiile imi tiuiau pufernic. Mi-am dus mana incet la cap deoarece simteam o durere ingrozitoare. Incerc sa vorbesc insa cuvintele nu vor sa imi paraseasca gura, Jimin insa le rosteste in locul meu.

-Yoongi, esti bine, ma auzi, doamne, m-ai speriat atat de tare! spune Jimin cu o voce tremuranda si o privire ingrijorata, avea ochi sticlosi, sper ca nu a plans din cauza mea

-Ce s-a intamplat? intreb uitandu-ma confuz in jurul meu si simt ca imi revin la realitate incet

-Ai lesinat, Yoongi, am auzit-o pe Holly cum latra si apoi am auzit o cazatura puternica, am alergat pana in living si te-am vazut pe jos, langa masa, m-am speriat crezand ca ai dat cu capul de coltul mesei. Vorbea pe un ton alarmant de rapid si incercam cu greu sa ma concetrez la cuvintele sale.

-Ma doare capul rau!

-Intinde-te pe canapea, o sa sun la salvare, ei stiu mai bine ca mine ce trebuie sa faca, spune Jimin si i-a telefonul de pe masa sa sune la o ambulanta. Eu doar tac si il privesc, este asa de dragut ca isi face griji pentru mine, cu toate ca nu ar trebui.

-Au spus ca ajung in 12 min, vrei o perna mai moale, sau un pahar cu apa, ma duc sa pun un pahar cu apa, spune si fuge in bucatarie, inforcandu-se cu un pahar mare cu apa.

-Jimin, sunt bine, nu te mai agita, a fost doar un lesin, n-am murit, apun eu calm insa îi vad privirea si mai ingrijorata

-Yoongi, tu glumesti, ai fost inconstient timp de minute bune, am strigat la tine insa nu reactionai, m-ai speriat ingrozitor. Este primul lesin la care iau parte si chiar nu am stiu ce trebuie sa fac, spune Jimin si isi cufunda mainile in palme.

-Te rog, calmeaza-te, sunt bine, am fost obisit si nu prea am mancat, era normal sa lesin, incer eu sa îl linistesc

Jimin isi ridica capul si se uita la mine, imi pune mana incet pe frunte, probabil incerca sa simta daca am febra, mana lui micuta imi linistea intreg corpul

-Esti palid, si foarte cald, imi ia mana intr-a lui si o mangaie atent, ai si mainile foarte calde. Mana mea si a lui erau acum unite, era atat de placut sa fiu tinut de mana in asa fel, simteam ceva diferit ce nu am simtit niciodata.

Jimin se uita in ochi mei, apoi trage un ochi catre mainile noastre, se rusineaza si isi retrage mana imediat, nici nu cred ca si-a dat seama ca ma tinea de mana.

-Scuze, Yoongi, eu, incepe sa vorbeasca insa il intrerup

-Nu trebuia sa-ti tragi mana, ma intind si imi impreunez mana cu a lui, ma simteam atat de bine ca am facut asta. Jimin a afisat un zambet timid si isi misca degetele lent pe pielea mea palida. Miciile lui mangaieri sincere si nevinovate ma faceau sa ma simt euforic.

-Jimin, îi spun eu incercand sa il fac atent

-Da, Yoongi, ai nevoie de ceva? intreaba acesta cu o voce mai relaxata

-Eu, incep sa spun insa aud batai in usa, Jimin se duce sa deschida, a ajuns doctorita si asistentul ei. Mi-a luat tensiunea, era destul de mica, iar apoi mi-a pus o branula. Mi-a apus ca e posibil sa fi avut o cadere de calciu, plus oboseala si faptul ca nu mancasem prea mult.