Aventuri din Liceu: Titus Stănescu (FINALIZATĂ)

Arnold Endocrin

    S-a terminat săptămânile în care facem practică și revin zilele în care învățăm. Ăsta e cam un lucru cât de cât nasol, dar hei! Asta e viața.

    Săptămâna trecută mi-am luat telefonul pe care l-am dus la Roxana să mi-l repare. Roxana chiar a reparat telefonul, mai mult de atât, a dat și un upgrade acestui telefon. De la J6 a devenit un J8 cu o memorie de PC. Ce noroc că îmi era datoare altfel m-ar fi costat o grămadă reparatul și upgradeul.

-----------------------------------------------------------

   Este luni. Începutul unei noi săptămâni școlare. Iar cu această nouă zi revin și acele zile în care v-a trebui să învățăm pentru teze.

  În această zi, la mine în clasă, eu, Dacian și cu Ana stăteam rezemați lângă fereastră și discutam ceva important. Făceam asta fiindcă este pauză iar noi nu aveam nimic altceva de făcut în această pauză scurtă de 15 minute.

-Ați auzit de noua aplicație YT Music? întreabă Ana deschizându-și telefonul IPhone.
-Nu -spune Dacian- Ce e cu ea?
-E o aplicație gratuită care poți asculta muzică. spune Ana pornind aplicația de care vorbește.
-Gratuită? întreabă Dacian. E cumva o glumă?
-Nu.
-Multe aplicați care conțin muzică sunt gratuite. zic eu către Dacian.
-Nu chiar toate. spune o voce de băiat pe care rareori o aud.

   Eu cu ceilalți doi ne uităm în jurul clasei după aceea voce, după care ne dăm seama că persoana care a spus asta era nimeni altul decât un muzician talentat- Nu! - singurul muzician al clasei a IX-a D (în afară de Ulric, dar asta este altceva), Vladimir Pavilescu.

-Ce vrei să spui? întreabă Dacian cu o atitudine de om deștept.
-Spun că aplicațiile gratuite cu muzică sunt doar niște gunoaie. spune Vladimir ridicându-se de la banca sa și venind spre noi. Dacă vreți muzică, abonațivă la Telekom.
-De ce, mă rog ? întreabă din nou Dacian cu aceiași atitudine.
-Ai net nelimitat.
-Asta explică de ce stai mereu cu Airpodurile în urechi? întreb eu după care încep să îl văd pe Vladimir uitându-se la mine și simțindu-mă puțin jenat.
-În fine. spune Dacian plecând de lângă noi. Eu am plecat.
-Unde? întreabă Ana către Dacian care se îndrepta spre ușă.
-La Teren.
-Hai că vin și eu. spun eu apropiindu-mă de Dacian.
-Și eu. spune Ana urmându-ne către ușă.

   De Vladimir nu am ce zice că s-a dus înapoi în bancă să își bage căștile în urechi și să asculte muzica de care eu nici n-am habar.

   Dăm să ieșim toți trei din clasă, când îl vedem în fața ușii pe Domnul Director. Cu toți ne-am speriat puțin și imediat i-am spus în cor:
-Bună ziua!
-Bună ziua, copiii! spune Domnul Director către noi. Care dintre voi este Titus Stănescu?
-E-Eu sunt. spun eu cam puțin speriat și simțindu-mă ca un pușcăriaș care scapă la dușuri săpunul.
-Vreau să vii cu mine în birou. Avem ceva de discutat.

   Eu mă uit la prieteni mei, care îmi fac semn să îl urmez pe Domnul Director. Iar eu ca orice copil normal l-am urmat pe Domnul Director către Biroul său pentru a discuta ceva important, cred.

   Ajungem după 9 minute la Biroul său. Intrăm acolo. Domnul Director se duce la biroul său să caute ceva, iar eu mă uit speriat în jur. Oare ce o să mi s-e întâmple?

   Directorul scoate din biroul său un dosar, după care se uită la mine de parcă m-ar interoga.
-Ziceai că te numești Titus Stănescu?
-Da. răspund eu cam speriat.
-.............. Minciună.

   Spunând aceasta mi-a făcut instantaneu pielea de găină. Ceea ce a spus s-ar putea să fie sfârșitul meu.

   Vroiam să ies din Sală, dar când să ies, două persoane îmi blochează ieșirea, Rareș și cu Theodor.
-Nu astăzi vechi prietene.
-Theodor. spun eu uitandu-mă speriat la el, după care la Rareș apoi la Domnul Director.  Ce vreți de la mine?
-Vrem. -spune Directorul ridicându-se de la birou și scoțând un pistol Revolver după care îl îndreaptă spre mine- Știu cine ești Arnold Endocrin. Dă-ți jos masca și predă-te.

   Eu mă uit speriat la cei care mă înconjoară și se uită dur la mine. Cum au aflat? Cum au aflat că defapt nu sunt Titus Stănescu?

  Eu mă uit speriat la Domnul Director și un aer de băiat confuz îl întreb:
-Nu știu despre ce vorbiți.
-Oh,da. spune Directorul plecând de la biroul său și ducându-se către dulapul care era lângă ușa de la Secretariat. Atunci explică-mi asta dacă ești Titus.

  Domnul Director deschide dulapul, iar acolo pot observa ceva ce nu crede-am că vor zări. Nu-mi vine să cred că au aflat de acel lucru. Crede-am că l-am ascuns foarte bine. Mă uit la dulap, apoi oftez:
-M-ai prins, Diacone -spun eu dându-mi peruca blondă jos de pe cap și lăsându-mi la iveală pletele negre, după care îmi dau și masca -cu fața lui Titus- jos pentru a-mi arăta adevărata față... Se pare că ai aflat de Titus Stănescu. Bobocul pe care l-am ucis când a sosit în București.

   Directorul își îndreaptă pistolul către mine. Eu ridic mâinile în sus și mă uit la el cu o privire de milos.
-Nu ai de gând să mă împuști, nu?
-Nu. spune Directorul ținând în continuare arma îndreptată spre mine. Doar spune-mi... De ce ? De ce ai ucis un suflet tânăr inocent?
-Inocent? spun eu scuipând pe covorul de blană al Directorului. Acest om nu este și nu v-a fi inocent.
-Pentru că e mort? întreabă Diaconu ținând arma în continuare îndreaptă spre mine. Răspunde-mi. De ce l-ai ucis?

   Stăteam nemișcat și mă uitam în gol, după care în 30 de secunde mă uit la Domnul Director și îi spun povestea ... Povestea care era odată realitate, dar acum este doar durere și răzbunare.