Sărutări Criminale

10(Arrabella din București)

În ziua următoare am plecat acasă, iar viața mea s-a schimbat complet. Am început să ies ziua afară, să mă plimb...

Încă zâmbeam gândindu-mă la timpul petrecut cu Alexander, și visam adesea cu ochii deschiși. Parcă eram altă persoană acum. Nu-mi mai eram speriată că pot face rău cuiva.

Era cam ora patru, iar eu mă pregăream să ies la plimbarea mea zilnică. M-am îmbrăcat cu niște blugi scurți cu bretele și un maieu înflorat vaporos. Mi-am încălțat balerinii din pânză și am pornit.

Trecând prin fața blocului lui Alexander, privirea mi-a zburat spre geamul său. Atât mi-a fost îndeajuns ca să nu mai fiu atentă la drum, și m-am ciocnit de cineva. Am căzut în fund pe trotuar. Până să mă dezmeticesc eu după căzătură, mi-am auzit numele strigat de o voce atât de cunoscută.

-Arrabella! Tu ești?

-Da, Alex, eu sunt, i-am spus încă zăpăcită. Scuze că am intrat în tine.

-Arrabella din Brașov? m-a întrebat el în timp ce mă ajuta să mă ridic.

-Nu, Arrabella din București. Am mers la Brașov doar pentru RMA.

-Oh... Trebuie neapărat să-mi arăți unde stai. Nu credeam că te voi mai revedea vreodată, mi-a spus îmbrățișându-mă.

-Păi... Dacă vrei să vi cu mine, îți voi arăta, i-am spus timidă, jucându-mă cu o șuviță din părul meu.

†Later†

Eram cu Alexander la mine acasă. Nu-mi venea să cred că sunt cu el când e treaz, nu doar când doarme.

-Nu pot să cred că stai așa aproape de mine și nici nu te-am cunoscut până acum.

-Păi... Eu nu prea ieșeam. Stăteam mai mult în casă.

-Ah... Să nu mai faci asta. De-acum ieși mai mult. Meriți să cunoști lumea. Și lumea merită să te cunoască.