Ea e Ania.Are 18 ani, e scunduţă, părul roşu şi drept îi ajunge până la mijloc. Străluceşte în rochia aleasă pentru ultima zi petrecută cu colegii săi.; o rochie de un albastru închis ce îi evidenţiază formele ascunse de ochii tuturor până azi. Se ridică de jos şi se priveşte uimită în oglindă ; câte o lacrimă se iveşte în colţul ochilor. Ştia că niciodată nu va mai arăta aşa. Era singura care ştia că deşi e prima dată când arată uimitor, e şi ultima.
Îşi şterge repede lacrimile , îşi ia poşeta şi puloverul ce-i acoperea mâinile şi păşi cu sfială în sala unde toată lumea dansa. Odată ajunsă, o mulţime de priviri o înconjau. Peste tot se întrebau : deunde a apărut? unde a fost până azi?; cine e? Dar nici măcar ea nu putea răspunde la aceste întrebări. Cum ar putea-o cunoaşte cineva, când nici măcar ea nu se cunoaşte? Înaintă printre oameni şi-şi găsi un loc ascuns de lumini aşezându-se la o masă unde îi era trecut numele.Ca de obicei ,stătea singură. Doar ea şi vocea subconştientului său ce acoperea muzica dată la maxim. Niciunde nu o lăsa în pace. O dojenea, exact ca toţi ceilalţi.
După 20 de minute de stat singură, doi băieţi s-au apropiat de masa la care stătea. Ea i-a recunsocut.Erau cei ce îi mâncaseră zilele încă din clasa a 5-a.Erau cei ce i-au dovedit cât de mult îi este dorită dispariţia; cei ce i-au demonstrat cât de mult o urăsc şi au "învăţat-o" să se urască poate mai mult decât o urăsc toţi ceilalţi.
Ea nu observase. Nu era numai numele ei trecut acolo. Pe scaune erau puse alte două nume: "Josh" şi "Mike".
Nu pot săcred! exclamă vocea din capul acesteia. Simţea cum îi tremura inima. Nu de frică,ci de ură. Ce pot să fac? Nimic! Parcă răul o urmărea chiar şi în ultima clipă a vieţii. Ultima clipă propusă.Balul. Pentru că odată ajunsă acasă, moartea îi era "programată". Nimic mai mult. Doar un sfârşit al tuturor temerilor.Mereu plătea pentru ce făceau alţii.Nu se împotrivea. Ştia consecinţele.Mai bine se termina repede totul,lăsa de la ea.
Băieţii s-au aşezat. Josh avea o privire de gheaţă.Se observa că nu are inimă.Ochii lui albaştri îi dădeau fetei fiori până-n oase.Semănau mult la trăsături, dar era aproape imposibil să fie frați,fata amintindu-şi că părinţii ei naturali o părăsiseră.Ideea aceasta i se şterse imediat ce i-a atras atenţia Mike.Ei,cu Mike era altfel.Oricât rău i-a făcut el , tot îl iubea. Nu a încercat niciodată să-l rănească.Nici nu ar fi reuşit. În faţa lui era inofensivă; secătuită de puteri.Se mulţumea cu ideea că îl priveşte în ochi, chiar dacă asta se întâmpla doar când îşi bâtea joc de ea. I-a salvat fundul de la detenţii şi alte pedepse , lunând vina asupra ei.Nimeni nu înţelegea de ce făcea asta. O credeau nebună.Nebuna îmbrăcată tot timpul în culori închise, cu mii de brăţări din aţă la mâini cât să-i acopere încheieturile, cu părul prins într-un coc veşnic dezordonat cu zeci de fire de păr ce ies pe lângă el şi o făceau să pară psihopată, împiedicata care trântea câte ceva în fiecare zi , fata ale cărei desene nu erau înţelese de nimeni pentru că "nu ai ce înţelege din nişte linii aruncate pe foaie". Glume proaste. Doar ea ştia cât de mult seamănă cu ce-şi făcea cu propria mână.
Mike avea ochii negri şi mari , păr brunet şi ten deschis. Sprâncenele arcuite şi foarte impunătoare îţi transmiteau o stare de teamă, dar Ania l-a privit de prea multe ori să se mai sperie. Se obişnuise cu privirea lui. Defapt asta iubea la el cel mai mult.
