A ajuns acasă. E singură.Liniștea de aici nu se compară cu nicio altă liniște. E perfectă. Se aude doar ticăitul ceasului de lângă dulapul cu cărți pe care stă un pix și un caiet cu foi rupte, tăiate, îndoie. E jurnalul ei. Nu scrie prea des în el, dar dacă ar scrie, l-ar umple în două zile. Dar ar scrie numai despre cât de mult îl iubește pe Mike, și despre cât de mult s-a sacrificat pentru el.Preferă să stea în liniște cât e mama ei plecată. Dă drumul la un playlist cu muzică liniștitoare de-a Lanei del Rey și își sună mama pentru un ultim telefon:
-Alo, nana, cefaci?
-Bine, puiule. Mă pregăteam să te anunț că de acum vei sta singură acasă.Eu m-am mutat de tot aici și te voi vizita mai rar. Să te distrezi! Pa-pa!
-Pa,nana...
Ce distracție? Nu îi mai ardea de nimic.Vroia doar să se liniștească. Își dă rochia jos, își ia lama și se cufundă în apa fierbinte.Observă că rănile nu se închiseseră nici acum.Ia bucata ascuțită de metal și mai trasează câteva linii pe pielea fină.Vorbele lui Mike îi trec prin minte..Deceîțipasă?Nu i-a păsatniciodată, micuțo! Niciodată...Dacă-i păsapoatepânăacumtesuna, saualergadupă tine...În timp ce gândurile îi treceau prin minte ca fulgere,sângele îți făcea loc ușor-ușor printre crăpăturile noi și vechi.O senzație de ușurare o cuprinde.Închidee ochii și o amețeală de nedescris îți face apariția, urmând să nu mai audă nimic. Se făcu liniște. Nu se auzea nici măcar ticăitul ceasului , liniștea fiind urmată de întuneric.S-a speriat. Își auzea conștiința cum strigă după ajutor, și nimeni nu răspunde.Ce se întâmpla? Nu luase supradoza încă. Gândurile i se tulbură, ochii i se înmoaie, privirea și-o pierde, fiind cuprinsă de o amorțeală totală ce parcă-i prevestea moartea.
