Tunete în întuneric

Prolog

Lumină. Ultimul lucru pe care ochii săi îl văzuseră fusese o lumină albă, puternică, rece.
Urmată de cel mai teribil sunet. Sticlă spartă. Metal contorsionat. Țipete. Gemete. Peter.
Apoi liniște. Si întuneric.

Alex se trezi brusc, aproape sărind din pat. Era ud. De cald, de frig si de lacrimi. Se uită dezorientat în jur, căutând visul cu frenezie.

Nimic. Întuneric și liniște. În ultimele săptămâni trecuse de la a detesta visele, coșmarurile, amintirile, la a le dori. Le voia, le provoca, le rememora cat de des putea. Pentru că, cumva, în ele era înainte.

Înainte de a începe cu adevărat coșmarul. Si prefera sa trăiască înainte. Refuza sa trăiască în prezent. În el se ducea o luptă aprigă între trecut și prezent, între negare și acceptare, între slăbiciune și putere. Era distrus. Un bărbat incomplet, schilodit și neputincios.

Uneori, visele începeau mai devreme și dura mai mult până ajungea la lumină. La sfârșit. Numai că acela nu era sfârșitul. Era, de fapt, începutul Iadului. Din care nu se putea trezi. Pe care îl trăia zilnic, fără să îl poată opri.

Începuse să îl doară capul. Medical, durerile lui de cap nu erau normale. Fizic, capul lui nu avea nicio problemă. Psihicul era distrus. Sau cum ar spune romanticii, problema era inima. Ajunsese să creadă că inima este de fapt, în cap. Pentru că durerea pornea de sus, din mijlocul frunții și se răspândea încet, pulsatilă și necruțătoare, ca un râu de foc, fierbinte, prin toate venele, în tot corpul.

Medicii îi spuneau că tot el le poate opri. Că totul era în mintea lui. Analgezicele nu aveau vreun efect. Că ei mai mult nu puteau face, doar un psihiatru și un sanatoriu il puteau ajuta.

Încercase. Pastile, injecții, medicamentelecele mai puternice. Dar refuza sanatoriul. Acolo era sigur ca s-ar prăbuși de tot.

Da. Totul era în mintea lui. Amintirile. Neputința. Furia. Regretul. Durerea. Toate erau în el, în capul lui. Se învârteau, il amețeau, il torturau, dar nu dispăreau.

Acum durerea pulsa peste tot. O placă de plumb care se lăsa implacabil pe sufletul lui chinuit de durere și de neputință. Trupul îi era acoperit de o peliculă fină de transpirație. Simțea în fiecare celulă cum pulsa sângele, cum pulsa durerea. Încordă mușchii. Aceeași durere. Relaxă. La fel.

Se ridică greoi din pat și cu mișcări stângace și respirații scurte și sacadate, ajunse sub duș. Dormea dezbrăcat, oricum pusul și scosul hainelor era un chin care nu își găsea rostul în rutina lui zilnică.

Dădu drumul la apa rece la toate cele trei jeturi cu care era dotat dușul. Scoase un icnet scurt de durere la atingerea apei reci. O simțea fizic precum o pătură plină de cuie. Încercă să reziste macar treizeci de secunde. Un genunchi îi scăpătă și se sprijini cu ambele mâini de peretele din fața sa.

Nu conștientiza că pe lângă apa care îi brăzda chipul, curgeau și lacrimi amare, ieșite fără a cere voie direct din inima lui sfîșiată. Căzu în genunchi cand picioarele nu il mai ascultară deloc. Întinse mâna și trecu dușul pe apă fierbinte. De această dată ii scăpă un geamăt de durere.

Alte treizeci de secunde care păreau ani trecură. Din nou apă rece. Fierbinte. Nu mai știa de cât timp se află în duș. Acum curgea o apa călduță de vară, care oricum nu avea niciun efect asupra lui.

Era într-un vulcan al durerii care vărsa lava fierbinte peste trupul lui și lacrimi amare peste sufletul lui.

Trebuia să scape de durerea asta. Nu mai încercă să oprească dușul și ajunse mai mult târâș la pat. Se ridică și căzu pe perne.
Strânse ochii și încercă să blocheze durerea.

Era un om al științelor. Știa că durerea fizică pe care o avea era provocată de trauma psihică prin care trecuse. Era un șoc, o modalitate prin care mintea lui traumatizată se apăra. De înfruntarea adevărului, de consecințe, de viața care mergea mai departe.

Dar el nu voia nici ca viața să meargă mai departe, nici chinurile groaznice prin care trecea. Asa că, invocă amintirile din nou. Izolă într-un colț al minții sale durerea și o înăbuși cu visul care îl trezise. În mașină Elvis cânta "It's now or never" si ei toți în cor falsau pe lângă radio.

Pentru o clipă, era exact acolo unde își dorea. Înainte și aproape fără durere. Reuși să inspire fără sa se cutremure.

Apoi brusc, ca o coardă prea întinsă care scapă din arc, il izbi cu o intensitate dublă. Ascuțită, rece și crudă. Îl trecu un fior de gheață.
Gemu, ținându-se de cap.

Ar fi vrut să evite asta. Să nu mai fie nevoit să o facă. Rezistase șase nopți de data aceasta. Cu una mai mult decât data trecută. Oftă și se ridică tremurând. Data viitoare va rezista mai mult.

Deschise sertarul noptierei și scoase bisturiul de unde il lăsase noaptea trecută, cand rezistase. De câteva ori, îi trecuse prin minte ca o incizie în zona gâtului l-ar fi eliberat de durerea fizică și de cea din suflet în câteva minute. Definitiv. Dar refuză gândul la fel de repede precum venise. Nu voia să moară. Măcar atât îi datora lui Peter. Dar nici nu mai putea să trăiască așa. În întuneric și în durere.

Trebuia să treacă și de noaptea asta. Mâine va căuta ieșirea din infernul acesta, prin puterea lui. Fără ezitare, ridică bisturiul spre antebratul stâng și tăie. Imediat, durerea se concentră pe tăietură și odată cu sângele cald care îi curgea printre degete, incepu să se scurgă din el.

Puse bisturiul la loc și se întinse pe pat, savurând dulcea eliberare. Adormi fără coșmaruri. Până în noaptea următoare.