Tunete în întuneric

Capitolul VII

Camera aceea purta giulgiul morții. Draperiile trase pe jumătate făceau ca umbrele să facă un vals lent cu luminile amurgului, la fel cum moartea dansa în jurul vieții. Singurul ritm constant care menținea echilibrul erau sunetele cântate de aparatele medicale care din jurul patului.

Felix simțea, de fiecare dată când venea aici, prezența Doamnei în negru așteptând întunericul total. Probabil și bărbatul întins pe pat o simțea, de aceea îl și chema.

- Vreau sa începi din nou să o cauți.

Vocea se auzi încet, răgușită și slăbită,  dar pe un ton de oțel, poruncitor, înnăscut.

- Domnule, am căutat îndelung după incident. Nu există nicio dovadă, niciun semn că ar fi scăpat. Rămășițele...

Dacă ar fi putut, bărbatul conectat la aparate ar fi urlat și ar fi izbit cu pumnul în ceva. In schimb, un spasm de furie îi traversă trupul și vocea aceea ruginită avu o intensitate sinistră.

- E în viață. Trinity trăiește.
Își lăsă trupul bolnav să se relaxeze pe pat si apucă masca de oxigen, inspirând cu nesaț din ea.

Felix nu spuse nimic, lăsându-l pe șeful său să treacă peste criza de respirație. Știa că nu terminase ce avea de spus și că ura să fie întrerupt. Deși putea să își dea seama ce urma să spună. Purtau această discuție cel puțin o dată pe săptămână, când venea cu raportul la el. Totuși, acum șeful îi solicitase în mod special prezența și sărise peste discuțiile obișnuite despre afaceri.

Bărbatul își ridică masca de pe față, scârbit și ușurat in același timp.

- Stiu că tu ești sigur că nu a murit, Felix. Dar mai stiu că tu nu erai mâna mea dreaptă la acea vreme.

Inspiră adânc, forțând plămânii să producă oxigen prin voință pură. Felix scârșni din dinți.

- În ultimii șase ani, ai dus o muncă titanică și ireproșabilă. Nu pot avea încredere în altcineva, oricât de competent ar părea. Caut-o tu.

Luptase ani buni ca să ajungă în poziția în care era acum. Reușise să ajungă, cu muncă asiduă, al doilea om în subordinea lui. De acolo, numai trădarea lui Ralph îl adusese unde era acum.

Ralph, care îl învățase tot ce știa, o ucisese pe Trinity. La cererea șefului, dar nu după cum ceruse acesta. Ralph își găsise moartea arzând îmbibat cu benzină, pe covorul din birou, pentru felul în care murise Trinity.

Pentru că o voise moartă. Asta era cert. Trinity încălcase ordine directe și precise cu bună știință și asta cauzase  un joc de domino distructiv, a cărui ultima piesă fusese șeful. Îi provocase pierderi de câteva milioane, îi pătase reputația și îl făcuse să piardă câteva contacte importante. Dar, mai mult decât orice, îi intinase onoarea.

Iar dacă toate celelalte puteau fi recuperate sau înlocuite, onoarea lui Otto Bismarck era ca diamantul: prețioasă, dură și de neatins. Iar Trinity trebuia să moară pentru onoare. Chiar dacă era cel mai bun agent al lui, chiar dacă era fiica lui.

Dar trebuia să moară cu onoare. In fața lui. Privindu-l în ochi pe omul care, de la vârsta de trei ani, începuse să o transforme în soldatul perfect. Omul care nu îi fusese tată, ci general. Otto trebuia, în fața tuturor, să demonstreze că onoarea era mai presus decât orice.

Dar Ralph venise fără Trinity, după ce o incendiase și îi aruncase casa în aer. Iar Otto îi servise aceeași moarte omului lui de încredere. Apoi făcuse primul atac de cord. Iar Felix îi luase locul, aflând la scurt timp ca inima lui Otto nu va mai supraviețui unui al doilea infarct. Avea nevoie de un transplant. Si din cauza grupei de sânge rare, nu putea avea orice inimă. Trecuse deja prin două transplanturi, care îi înrăutățiseră condiția. Si obsesia pentru Trinity. Că trăia și că inima ei era cea potrivită.

Felix reveni în prezent. Și el avea o bănuială că Ralph încălcase ordinul de a o aduce pe Trinity la Otto cu bună știință. Cumva, simțea că el își sacrificase viața pentru ea. Nu dăduse glas niciodată acestui gând, dar el exista.

Pusese cei mai buni oameni să o caute pe Trinity peste tot și era mereu ținut la curent. Dar nu pornise el în căutarea ei. Din cauza luptei care se dădea în interiorul lui. Datorie și onoare, lăcomie și putere. Lăsase Soarta să lupte cu Moartea, sperând și fiindu-i teamă de oricare ar câștiga.

Acum Otto îi ceruse să intervină personal și onoarea îl împiedica să refuze. Știa de unde ar putea să înceapă. Făcu doi pași spre pat și îl privi în ochi pe omul care putea da o nouă definiție voinței.

- Dacă mai respiră undeva într-un colț de pe planeta asta, o voi găsi.

Plecă, lăsând Moartea privind din colțul camerei. Soarta o luase în mâinile sale.