Tunete în întuneric

Capitolul V

După ce ușa biroului se închise în urma fugii Vanessei, Alex inspiră în sfârșit. Pentru ca fugise.

Lucas își reveni primul.

- Ce naiba a fost asta?

- O fugă prost mascată, răspunse Aaron.

- Cred ca am spus ceva nepotrivit, murmură Michael, dar ieși mai mult o întrebare.

- Tu mereu spui ceva nepotrivit, spuse Lucas.

- Atunci am spus ceva ce s-a potrivit.

- Abia acum ai nimerit-o, conchise Aaron.

Alex încă era pierdut în gânduri și deși auzea schimbul de replici al prietenilor lui, încerca să își sorteze propriile concluzii. Știa că nu e vorba de ceva minor și pășea pe nisipuri mișcătoare. Orb.

Aaron îl trezi din reverie.

- Alex, ai ceva să ne împărtășești cumva?

Alex întoarse capul în direcția vocii prietenului său.

- Să împărtășesc? Întrebă mirat si în același timp temător.

- Da, stii tu, interveni Michael. Ceva de genul: „Dragii mei frați de suflet, vreau să vă mărturisesc ceea ce oricum voi știați deja de ani de zile. Si anume, ca sunt îndrăgostit nebunește de asistenta mea, iar ea pur si simplu mă adoră și ne-am iubit nebunește noaptea trecută și vom face o nuntă restrânsă pe o plajă pustie din Maldive și vom face minim trei copii, pe care îi veți boteza fiecare dintre voi.” Michael rămase fără aer, inspiră și continuă lejer. Ceva de genul acesta.

Aaron chicoti în barbă, Lucas izbucni de-a dreptul în râs, iar Alex înmărmurise-a dreptul, pentru a nu știu câta oară în acea zi. Dacă ar fi avut un jurnal, ar fi crezut ca nemernicul său prieten l-a citit noaptea trecută.

Michael dăduse nume, într-o singură frază, la tot ceea ce el nu îndrăznea măcar să gândească. Se forță să inspire.

- Nu înțeleg...

- Frate, nici măcar nu încerca să negi, îl întrerupse Lucas.

- Sunteți atât de transparenți,  încât deja devine plictisitor după atâta timp să vă vedem cum va abțineți. Nu știu cum reziști. Michael făcu o mică pauză. Eu, dacă eram în locul tău, o urcam pe birou și îi...

- Ai grijă ce spui! mârâi Alex sărind în picioare.

- Îi ceream mâna, într-un genunchi! răspunse Michael repezit. Exact asta aș fi făcut!

Alex se lasă să cadă înapoi pe scaunul său.  Simțea că sufletul îi este disecat sub microscop. Chiar era atât de evident ceea ce el încerca din răsputeri să ascundă chiar și de el însuși?

Il simți pe Aaron venind lângă el chiar înainte ca mâna acestuia să se așeze pe umărul său.

- Cred ca mai degrabă asta este o noutate pentru tine, decât pentru noi. Cel mai probabil, ne-am dat seama cu mult înaintea voastră. Știindu-te, cu siguranță ai negat și ignorat ce simți în tot acest timp. Dar suntem noi, Alex. Ne cunoastem prea bine unul pe celălalt și am trecut prin prea multe ca să nu vedem un adevăr atât de evident în sufletul tău.

- Eu...

Alex își prinse capul în mâini. Sufletul său era ca o barcă cu vâsle pe ocean, prinsă în mijlocul celei mai aprigi furtuni, în zorii zilei. Știa că răsăritul va veni și îl dorea și îl respingea în același timp. Știind că ziua nu va domoli furtuna, ci doar îl va dezvălui asa cum era el. Gol. Distrus. Hăituit. Orb.

- Alex, începu Lucas cu glas domol, de ce te temi? De ce te abții? Acea noapte ne-a schilodit pe toți, fizic sau psihic. Vocea lui se frânse ușor. Dar tu ai avut cea mai aprigă lupta de dus și ai învins. De ce tot nu poți lăsa inima liberă? Lucas inspiră adânc. Ai primit acest dar minunat în viața ta, pe Vanessa. De ce nu o iei?

Alex trânti palmele deschise pe birou. Nu pricepea cum de el era cel orb, dar ei nu vedeau.

- Pentru că nu o merit! Pentru ca nu sunt demn, fir-ar să fie! Sunt schilodit și fizic și psihic, sunt distrus și aș distruge-o și pe ea! Nu vedeți? I-aș stinge lumina cu întunericul meu! Pentru că asta sunt eu. Doar întuneric.

Respira precipitat, de parcă ar fi fugit la un maraton. Sufletul îi sângera, rănile toate fuseseră deschise și slăbiciunile expuse. Se simțea biciuit și schingiuit și își mai și presăra singur  sare pe răni.

- Lumina alungă întunericul, nu invers, șopti Michael de parcă abia ar fi îndrăznit să insiste. Și Vanessa a tot împrăștiat întunericul din jurul tau de când e lângă tine, frate. Doar că nu o lași în sufletul tău. Ar face lumină și acolo, dacă i-ai permite să intre.

Alex oftă.

- Michael, nu aș fi crezut ca voi trăi să îți spun eu tie asta, dar ce spui tu se întâmplă numai în basme. In lumea reala, eu sunt doar un orb. Care nu poate să aprecieze o rochie sau o coafură nouă, nici măcar un ruj. Un orb care nu poate să aleagă un cadou pentru femeia iubită. Un orb care nu poate alege un inel de logodnă sau un frac. Nu pot să merg să o conduc la un restaurant, nu pot să o plimb cu barcă pe un lac, nu pot să o admir în rochia de mireasă.

Odată deschis, fișierul interzis țesut din visele și fanteziile sale vărsa tot ce era stocat acolo, cu sau fără voia lui. Se ridică în picioare și începu să se plimbe mecanic prin spațiul cunoscut al biroului. Își deschise fricile și dorințele în fața lor, fără rețineri. Iar ei pur si simplu îl ascultau, deși ar fi putut să îl contrazică la fiecare pas. Doar îi ascultau sufletul.

- Nu aș putea să îmi vad copilul. Nu as putea să privesc cum face primii pași, cum desenează, cum joacă în prima ei piesă de teatru. Vanessa ar fi privată de lucruri esențiale și copiii noștri la fel. Ni pot să fac asta. Ea nu nu merită asta. Acum înțelegeți?

Glasul lui era frânt și se simțea învins și resemnat. Toate scenariile erau facute in mintea lui. Fiecare mic impediment, depășit teoretic, ar fi creat altul și altul. Ar fi devenit un chin odată și odată și ea s-ar fi trezit într-o zi cu ură și milă în suflet. Era mai bine asa. Nu ar fi putut suporta altceva.

Prietenii lui tăceau și Alex se aștepta la un acord unanim cu părerile lui. Acum vedeau și ei din unghiul lui.

- Și dacă ea de mâine nu ar mai exista in viața ta? întrebă Lucas. Dacă de mâine nu va mai fi? Nu îi vei mai simți parfumul, nu îi vei mai auzi pașii, nici râsul, nici vocea, fie ea furioasă sau fericită?

Lucas probabil se ridicase în picioare, căci vocea lui își schimbase locația, dar și tonul. Mai era ceva în glasul lui, o durere care nu putea fi stinsă și nici uitată. Peter.

- Dacă de mâine nu ai mai avea niciodată șansa să îi spui că o iubești? Sa îi spui cat de mult contează ea în viața ta? Să îi spui cât de mult îi admiri curajul, determinarea, încăpățînarea și devotamentul? Lucas inspiră întretăiat de chin. Ai putea trăi cu asta, Alex?

Lui Alex îi înghețate sângele de la prima întrebare a lui Lucas. Cu toții experimentaseră pierderea lui Peter, dar Lucas fusese fratele lui. In cuvintele sale înotau durerea crudă și regrete de pelin si impactul pe care îl avuseseră asupra lui fusese zdrobitor.

Cand vorbi, din vocea să se prelingeau împletite sinceritatea și teroarea, revelația și adevărul.

- Nu. Nu aș putea trăi. Si mi-aș asuma acest salt în necunoscut, dacă aș stiu ca ea asta își dorește. O viață întreagă alături de un bărbat incomplet.

- Păi, idiotule, ai întrebat-o? Întrebă Michael nerăbdător.

- Sa fim serioși, ea nu mai este demult asistenta ta, interveni Aaron. Cam de când ne-a dat afară din birou tău în mijlocul uneia dintre crizele tale de acum câțiva ani, în timp ce tu aruncai cu tot ce aveau la îndemână în toate direcțiile. Nu cred ca știi, dar Vanessa a ieșit atunci din birou cu eșarfa înfășurată peste mâna însîngerată și ne-a ordonat mai mult decât ne-a rugat sa ne comportăm ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Or fi existând sfinți, frate. Dar nu pe Pământ. Ea e a ta, trup și suflet. Si te așteaptă. Nu irosiți clipe care ni se mai întorc. Știm cu toții cât de imprevizibilă e ziua de mâine.

Alex zâmbi. In sufletul său înflorea firav o mică speranță. Bărbații aceștia aveau încredere în el. La fel si Vanessa. Mai mult decât putea el sa conceapă. Realistul din el refuza sa lase speranțele să îi inunde cu totul mintea. Trebuia să verifice dacă femeia visurilor lui chiar simțea la fel ca el. Si avea o idee de unde să înceapă.

De unde rămăseseră aseară.