Operațiunea Andromeda

Capitolul 9

         Au trecut câteva zile, în care tot ce am facut a fost să stau în camera mea și să mă gândesc intens la toate cele întâmplate. Cuvintele lui Hayden m-au durut într-o oarecare măsură, dar m-am vindecat repede. N-am putut să mă focusez decât pe faptul că misiunea ar putea eșua. Dacă el chiar crede acele lucruri despre mine, înseamnă că nu am înaintat deloc în relația noastră, dacă o pot numi așa. Înseamnă că tot ce am facut a fost pentru nimic, l-am salvat de Orteca degeaba, când puteam foarte bine să îl las acolo să moară. Măcar așa aș fi terminat odata cu toate astea și m-as fi putut întoarce la viața mea normală. Doamne, m-am culcat cu el! Bine, asta chiar nu regret pentru că a fost extraodinar.

         În urmă cu două zile Alek și Derek au plecat cu treabă undeva, unde am înțeles că i-a trimis Moore înainte să plecam în Nevada, dar nu s-au întors nici până acum. Am profitat de singurătate cât am putut și am ținut constant muzica la volum maxim, petrecând singură în fiecare seară. Doar astăzi am decis să mă abat de la aceasta rutină și m-am gândit să merg la o plimbare nocturnă primprejur, deci iată-mă în fața dulapului, încercând să îmi aleg o ținută confortabilă. Am îmbrăcat repede o pereche de pantaloni de trening lejeri și un tricou simplu și strâmt, pe deasupra punându-mi un hanorac călduros pentru că toamna este pe sfârșite, iar afară vremea este destul de rece.

         În drumul spre scările ce duc jos, arunc o privire fugitivă pe geam cu scopul de a verifica dacă plouă, dar în schimb văd o siluetă îndreptându-se spre ușa mea din față. Dacă e un hoț, nu și-a găsit chiar persoana ideală pe care s-o jefuiască. Mi-a lipsit acțiunea în aceste zile de leneveală, așa că mi-am înșfăcat pistolul de pe noptieră și am coborât în grabă scările. Ochiul mi se lipește de vizor și tot entuziasmul îmi piere când văd fața lui Hayden extrem de aproape, zâmbind.

         Stau câteva momente pe gânduri în timp ce îmi pun pistolul la betelia pantalonilor, în spate, fiindcă nu stiu dacă să îi deschid sau nu. Dacă ar fi să mă iau dupa ultima noastră conversație, nu i-aș deschide sub nicio formă, dar pentru că am o misiune de dus la capăt, decid să nu fac asta. Descui cele patru încuietori diferite și deschid ușa cu o mască de indiferență pe chip.

         Câteva secunde doar se uită la mine surprins, dar eu nu am chef de tăcerea lui, așa că dau să îi trântesc ușa în nas. Cu mâna îmi blochează acțiunea și începe să vorbească, ignorând mârâitul meu.

         — Ascultă-mă înainte să mă dai afară! spune forțând ușa pe care eu nu am putere să o țin în timp ce el o împinge.

         — Cred că ai spus destule ultima dată când te-am vazut, scuip cuvintele, simțind cum nervii pun stăpânire pe mine.

         — Ai înțeles greșit, la naiba!

         Intră în final în casă, iar eu îi blestem în gând pe bodyguarzii mei incompetenți care nu s-au întors nici până acum. Că tot veni vorba de bodyguarzi, cum Dumnezeu a reușit el să treacă de cei de afară? Din câte știu eu, sunt cel puțin zece și niciun bărbat, nici măcar Hayden Pratt, nu ar fi putut să îi pună la pământ pe toți.

         — Cum naiba ai reușit să intri? Sunt gardieni peste tot! Și de unde știi unde stau? mă încrunt, dând glas gândurilor mele.

         — Am eu o sursă în FBI care îmi datora o favoare, rânjește, fixându-mă cu privirea.

         Poftim?

         Încerc să îmi ascund surprinderea de pe față și mă gândesc doar la un lucru: cu ce ar fi ajutat vreodată Hayden Pratt orice om al legii, iar acesta să îi mai rămână și dator cu o favoare?