Operațiunea Andromeda

Capitolul 3

Ajung acasă cu o durere de cap înțepătoare și obosită frântă, mă întind pe canapeaua din sufragerie, dându-mi pantofii jos din mers.

Ce zi!

Acum doua zile nici nu m-aș fi gândit că voi fi implicată intr-o asemenea operațiune. Se pare că abia acum realizez că fac parte dintr-o echipă secretă înființata de FBI și CIA ca să îl prindem pe Hayden Pratt. Acel Hayden Pratt. Nu aș fi recunoscut sub nicio forma acest lucru de față cu ceilalți, dar tipul ăsta e ca un mit printre noi. Toți prietenii mei de la divizia de spionaj au visat o dată și o dată că vor fi în locul meu, că vor fi pe teren când Hayden Pratt va fi adus în fața justiției. Gândurile încep să mă copleșească și nu pot decât să mă întreb, pentru prima oară în această meserie, dacă sunt suficient de bună pentru asta. Adică eu nu l-am vazut niciodată pe bărbatul asta pentru că nimeni nu știe exact cum arată, dar dacă e vreun moș extraordinar de norocos? Dacă ăsta va fi cazul, chiar o să fie cea mai mare provocare de până acum. Chiar dacă nu cred că așa va fi situația, nu pot decât să îmi imaginez toate scenariile posibile prin care aș putea eșua lamentabil în această misiune.

         Deschid televizorul pentru prima dată în mult timp și apăs absentă butoanele telecomenzii, căutând un canal cu o emisiune favorabilă.

         Ușa se deschide cu un scârțâit enervant, iar fratele meu își face apariția împleticindu-și picioarele. Grozav, e beat din nou. Îmi întorc privirea înapoi la televizor și mă prefac interesată, însă încerc să fiu subtil atentă la Tyler. Dupa ce se învârte câteva minute prin cameră, se trântește lângă mine, lăsându-și capul să cadă pe umărul meu. Oftez și îmi trec mâna prin părul fratelui meu mai mic, jucându-mă cu firele acestuia dese.

         Motivul pentru care am încetat în timp să îi țin câte o morală de fiecare dată când se întorcea beat acasă, este pentru că mi-am dat seama că îmi obosesc gura degeaba. Chiar daca îl înțeleg în mare parte, nu ar trebui să caute rezolvarea problemelor în alcool.

          Mormăie ceva indescifrabil și se lasă pe spate mai relaxat, respirația devenindu-i regulata. În scurt timp adoarme, iar eu încep să mă gandesc din nou la motivul pentru care Tyler a ajuns să își înece amarul în băutură.

         Acum zece ani, tatăl nostru a fost ambuscat într-un jaf armat. Magazinul de bijuterii la care lucra pe vreme aia a fost atacat de trei nenorociți care purtau măști. Bărbații au luat fiecare obiect de valoare, inclusiv tot ce se afla în seif și au plecat. Doar unul dintre ei s-a întors din drum, remarcând verigheta din aur alb de pe degetul tatei. I-a pus pistolul la cap și l-a amenințat că o să îl împuște dacă nu îi dă inelul, dar tata a refuzat. O iubea pe mama enorm, între ei era genul acela de dragoste din filme, o iubire nemărginită, de asta a preferat să moara in loc să îi dea atacatorului obiectul ce îl lega de dragostea sa. A murit împușcat, fără să simtă durere, dar cu verigheta încă pe deget. Imediat dupa zgomotul împușcăturii, s-au auzit sirenele de la mașinile de poliție care au pornit spre magazin imediat ce tata, fără să fie văzut de nimeni, a declanșat alarma silențioasă de pe casa de marcat. La scurt timp după incident, mama și-a luat zilele nesuportând să trăiască fără soțul ei mult iubit, lăsându-ne pe mine și pe Tyler singuri pe lume.

         Asta e motivul pentru care am devenit ceea ce sunt astăzi, agent de poliție din divizia de spionaj. I-am prins pe cei trei criminali în primii mei ani ca agent, doi dintre ei aflându-se și acum în închisoare, săvârșindu-și pendeapsa pe viața. Pe cel de-al treilea l-am împușcat în același mod în care acesta i-a pus capăt zilelor tatălui meu, privindu-l fix în ochi, fără pic de vinovație. Am acoperit totul în fața superiorilor mei, spunând că a fost legitimă apărare, iar aceștia normal că m-au crezut.

         Dacă tragedia din viața noastră pe mine m-a facut mai puternica, nu pot spune același lucru și despre fratele meu, care a căzut pradă viciilor la un an după prinderea mascaților. Alcoolul i-a devenit refugiu în fiecare seară, iar eu am încercat pe cât posibil să fiu mama pe care nu a avut-o niciodată. Tyler avea doar treisprezece ani când părinții noștri au fost luați de lângă noi, asa că a încasat lovitura mult mai greu decât mine, care la cei șaisprezece ani ai mei, am încercat să fiu cât de matură am putut și i-am oferit cum am putut eu, toată afecțiunea de care avea nevoie.

          Îmi proptesc și eu capul de al fratelui meu și lacrimile au început să roiască pe obrajii mei. De când am ajuns spion profesionist, mi-am păstrat o masca de indiferență în fața tuturor, singurele momente când o înlăturăm erau în compania fratelui meu, unde îmi permiteam să fiu slaba pentru că stiam că el mă înțelege mai bine decât oricine altcineva ar putea.

         În curând somnul m-a luat și pe mine și am adormit ținându-l în brațe pe Tyler, așa cum m-am obișnuit. Toată noaptea am fost tulburata de același coșmar pe care îl am aproape în fiecare seară de când cu incidentul, dar măcar am prins câteva ore bune de somn.

         M-am trezit în pat știind exact cum am ajuns acolo. În același mod ca în fiecare zi din ultimii cinci ani, de cand am început să îmi împart apartamentul cu fratele meu. Ca de obicei, acesta m-a cărat până în pat imediat dupa ce am adormit.

         Mă dezmorțesc cu greu, ajungându-mi gândurile negative și îmi încep dimineața așa cum îmi e obiceiul, printr-o îmbrățișare călduroasă pe care o primesc de la un Ty ce se vrea a fi zâmbitor.

          — Îmi pare rau pentru aseară, mă înștiințează cu capul afundat în parul meu, strângându-mă și mai tare la piept.

         Îi răspund printr-un zâmbet strâmb și îmi mut privirea pe farfuria de clătite care mă asteapta cuminte pe masa din bucătărie. Asta chiar e o premieră.

         — Cu ce ocazie? îl intreb suspicioasă, țintuindu-l cu privirea.

         — Cum adică? Un frate nu îi mai poate face surorii lui un mic dejun surpriza fără motiv? Un zâmbet inocent i se iveste pe buze, dar nu mă las păcălită.

         — Ce ai facut? întreb îndesându-mi jumătate de clătită în gură, lăsându-mi papilele gustative și stomacul să se bucure de primul mic dejun pe care îl mănânc în ultima lună.

         — Am cam parcat aseară mașina undeva unde aparent nu aveam voie și mi-au luat-o aia pe sus cu mașina lor antică, iar acum cam am nevoie de insigna ta magică ca să pot s-o recuperez, adaugă păstrându-și expresia inocenta.

          Și așa s-a dus pe apa sâmbetei ziua mea liniștită.