E MUZICĂ, DAR NU E DANS

Cântecul ploii

Geamul era deschis când m-am trezit, iar eu eram învelită până în gât cu plapuma mea albă.

Ploaia m-a trezit.
În sem-inconştiență mea de dinainte de trezire, am auzit cum picăturile de apă se lovesc cu furie de pervazul geamului meu, ca mai apoi să îşi găsească drumul alunecând, căzând şi separându-se în zeci de molecule de apă pe asfalt.
Era frig în cameră, aşa că rochia mea albastră de mătase nu îmi ţinea mai deloc de cald. M-am ridicat din pat înfăşurându-mi trupul în plapumă şi m-am îndreptat spre geam.
Ploua.
Ploaia e frumoasă. Are o frumuseţe aparte care te hipnotizează şi care te lasă să te gândeşti în voie până când ţi se sfârşesc gândurile. Ploaia face zgomot, dar totuşi e linişte.
Ploaia e liniştea.
Ploaia e o meteahnă sau nu, e un paradox, e defectă prin consecinţele sale, dar totodată perfectă prin înfăţişarea şi liniştea ei.
Cel mai mult îmi place să mă uit la ea şi să o ascult cum îşi cântă melancolică viaţa într-o limbă ştiută numai de ea. Dar dacă eşti destul de atent vei înţelege ce spune, căci ale tale gânduri iau viată când o aud cântând.
Din cauza vântului slab, câteva picături de ploaie mi-au atins faţa şi mâinile făcându-mă să-mi încetez reveria.
Mi-am luat scaunul de la birou şi l-am pus în faţa geamului. M-am aşezat şi am început să privesc.
Ploaia îşi pierduse din furie.
Nu ştiu când, în somnolenţa mea de după trezire, am închis ochii şi am început să ascult cântecul ploii.
Îmi cânta despre un băiat cu ochii căprui, despre fericire şi iubire. Îmi cânta despre un zâmbet prelung, pe care l-am avut într-o noapte de iunie datorită acelui băiat. Spunea ceva şi despre nişte amintiri trecute de care îmi e puţin dor, dar am preferat să nu ascult cu atenţie acea parte.
Îmi cânta despre o voce care mi-e dragă şi despre nişte regrete care s-au scrus pe jumătate. În final a încheiat cântecul în primele acorduri de pian ale melodiei Für Elise a lui Beethoven, melodia mea preferată.
Apoi am deschis ochii.
M-am ridicat şi am închis geamul aşteptând ca frigul să-mi fugă din oase.
Începuse să plouă din nou din ce în ce mai tare, ca şi cum apa ce cădea din nori se supărase pe mine că nu am mai stat să o ascult cântând.
Pentru câteva minute m-am luptat cu ea din priviri. Eu mă uitam fascinată la ieşirea ei nervoasă, iar ea continua să se lupte cu geamul, sperând că va putea ajunge să mă pedepsească.
Într-un final, ploaia a câştigat lupta.
Am deschis geamul şi am lăsat-o să cânte.
Mi-am mişcat trupul până în patul cu aşternuturile reci acum şi m-am înfofolit bine cu plapuma, care în tot acest timp nu a încetat să mă încălzească.
Cum mi-am pus capul pe pernă, în liniştea deplină din cameră, doar cântecul ploii se mai auzea, care a stat cu mine până când am adormit din nou.