Îngerul meu căzut

Capitolul 7

În trecut

Îi cuprind mâinile lui Dovelyn între ale mele, simțind cum ceva din mine se frânge atunci când observ disprarea cu care mă privește, cu atât mai mult terifiată, dar și confuză de ceea ce s-a întâmplat. Nu știu cum o voi putea calma, dar urăsc la maximum faptul că nu o pot feri de tot ceea ce se întâmplă.

— Nu o vom mai vedea pe Ami de acum înainte? glasul îi tremură, iar ochișorii i se umple și mai mult de lacrimi în timp ce cuvintele îi ies pe gură.

Dacă ar fi posibil, aș vrea să îi iau toată durerea asupra mea, ca ea să nu mai simtă nimic din ceea ce simte. Este doar un copil și nu este nicidecum vina ei că s-a născut în această familie cu o mamă atât de dezaxată, deoarece tatăl ei nu are nicio vină. Oricât mă doare gândul acesta, sper doar că Jakob va putea vedea, va deschide odată și odată ochii, fiind capabil de a vedea-o pe adevărata Celine și își va lua fiica de aici, scăpând-o din acest Infern. Mă doare nespus de tare să știu că mi-aș putea pierde surioara, mai ales când ea este ultima speranță a mea, raza de lumină din acest obscur al acestei case, dar jur că nu îmi doresc să rămână aici! Măcar una dintre noi să poată duce o viață mai bună și sunt extrem de conștientă de faptul că eu nu sunt aceea.

Eu și Dovelyn suntem surori doar de mamă, așa cum am fost și eu cu Amina, deoarece amândouă îl au pe Jakob ca tată. Sau l-a avut, pentru că Ami acum nu mai trăiește. Dar cum i-aș putea explica eu asta surioarei mele mai mici fără a o umple de o durere pe care la vârsta pe care o are, cea de nouă ani, nu ar trebui nicicând să o resimtă, d-apoi s-o simtă atât de tare?

— Ami s-a dus la îngerași, Dove.

O văd cum își înăbușă un suspin, deoarece ea știe ceea ce înseamnă asta. Într-o oarecare definiție, i-am explicat că atunci când oamenii dispar se duc la îngerași. Cum aș fi putut altfel să-i explic moartea unui om?

Mă aplec la nivelul ei, stând astfel pe vine, aproape în genunghi, privind-o drept în acei ochi frumoși ce nu merită să fie udați de aceste lacrimi pline de patimă și necunoaștere. I le șterg cu degetul mare, încurajând-o să zâmbească, dar tot ceea ce primesc de la ea este un zâmbet ce parcă mă ucide și mai tare.

— Haide să te speli pe ochișori și să dormim, o rog.

După ce o ajut să-și spele fața și dințișorii, cât să o și schimb în pijamale, ne ducem în camera mea, pentru că oricum aici alege de cele mai multe ori să doarmă, preferând să adoarmă lângă mine decât lângă mama. Sincer, nu o învinovățesc, dar rămân cu o greutate stranie resimțită asupra inimii la gândul acesta. Ce copil ar alege să nu doarmă niciodată cu mama sa ori rareori? Ei bine... cu siguranță în familia noastră este o excepție atât de tristă.

Odată ce ne așezăm în pat se cuibărește la pieptul meu, singurul lucru ce este capabil să-mi mai umple pieptul de căldură în clipa aceasta. Îmi rasfir mâna în părul ei șaten, cu o tentă foarte ușoară înspre roșcat.

— Ami va fi fericită acolo unde va fi? îi aud șoapta.

— O să fie mult mai bine decât a fost aici.

— Asta este bine.

— Da, rază, așa este.

Înainte să mai spună ceva, tăcerea se așterne odată cu respirația ei ușoară, neîntreruptă, dar atât de slabă ce îmi dă de înțeles că a adormit. O sărut pe frunte, făcând posibilul să nu o deranjez prea mult atunci când mă ridic din pat. Ies din cameră mergând pe vârfuri. Deși Dovelyn are deseori un somn cât se poate de profund, este mai bine să ies așa dacă nu vreau să o deranjez.