Îngerul meu căzut

Capitolul 1

Au trecut trei ani de când am călcat pentru ultima oară în Hauntington, NY. Mi-am jurat că indiferent de orice s-ar întâmpla, nu mă voi mai întoarce aici. Mi-am ținut promisiunea, până astăzi. Moartea neașteptată a mamei m-a determinat să vin în orașul acesta, iar amintirile de mult apuse s-au retrezit la viață asemeni unor fantome ce și-au propus să mă conving de faptul că indiferent cât am încercat să dau uitării totul, trecutul rămâne adânc ancorat în sufletul meu, în propria ființă. Trecutul nu dispare niciodată, oricât ți-ai spune că acele amintiri au apus de mult.

Nu am trăit o viață demnă de urmat. Odată ce am plecat de aici m-am izbit și mai tare de realitate, cu cât viața a fost tot mai nemiloasă cu mine și și-a înfipt veninul tot mai adânc în sufletul meu. Dar, am reușit să supraviețuiesc indiferent de consecințe.

Dacă nu aș fi primit decizia despre moștenire, probobabil că nici nu aș fi avut habar că mama a murit. Asta nu schimbă faptul că n-ar fi trebuit să deschid acel email și nici scrisoarea pe care am primit-o, deși habar nu am cum au făcut rost de adresa mea. Am rupt orice legătură cu femeia care mi-a dat viață încă din acea zi în care am plecat. Nu avea de unde să știe unde sunt sau ce fac și nici primăria, cu atât mai puțin cel ce se presupune ca fiind directorul locului în care mama lucra. Dacă n-aș fi păstrat cheia acestei case poate că nu m-aș fi întors. Nu contează că aveam să primesc una nouă. Nici măcar eu nu am idee de ce mi-am călcat pe orgoliu venind, dar iată-mă aici, uitându-mă în gol spre ceea ce ar trebui să-mi fie acasă chiar și după atât de mult timp.

Nu am găsit încă curajul de a coborî din mașina mea, un Kia Rio roșu cumpărat la mâna a doua, parcat pe aleea din fața garajului. Aleea duce direct pe veranda micuță pe care obișnuiam să-i citesc cândva povești lui Dovelyn, în timp ce ea mă privea așa cum ar fi trebuit să se uite la mama, nu la mine, cu acea inocență iubitoare de copil, cu ochii întredeschiși, gata să adoarmă. Inima mi se strânge în piept datorită scenei care se derulează în mintea mea, iar lacrimile îmi înțeapă ochii, dar îmi flutur genele în încercarea de a-mi tempera torentul lacrimilor ce-mi întunecă conștiința. Îmi este atât de dor de ea, însă nu pot lăsa ca amintirea ei să mă vulnerabilizeze astfel.

Tatăl ei a luat-o cu ani în urmă, după ce i-a obținut custodia totală, amintirea ei fiind singurul lucru care mi-a mai rămas. Nu îl învinovățesc pe Jakob pentru cele întâmplate, dar mi-aș fi dorit din răsputeri să o mai pot vedea. Oare a rămas la fel cum o știam? Este aceeași fetiță cu sufletul bun, irisul ochilor ei căprui, singurul lucru pe care l-am avut în comun, moștenit de amândouă de la mama, radiind aceeași inocență de odinioară? Era doar un copil, dar ea era singura rază de lumină din hăul acestei case. Visa cu ochii larg deschiși, pe când eu vedeam totul ca pe un lung și adânc coșmar care mă împresura în obscuritatea acestei lumi.

Îmi șterg lacrimile, făcându-mi in sfârșit curajul de a-mi pune vârful bocancului din imitație de piele afară, pe asfaltul umed.

Casa este neschimbată. Ridicată pe o structură de lemn, finisată pe exterior cu siding gri închis, cu ferestre albe, asemeni ușii de la intrare, fațada arată destul de îngrijită pentru anii ce s-au depus asupra ei. Îmi este totuși destul de greu să cred că Celine nu și-a permis să angajeze oameni ce să se ocupe de casă, pentru că ea n-ar fi făcut-o niciodată. Garajul este unul micuț, în care încape o singură mașină. Ocolind casa, garajul totodată, urc pe cele două trepte ce duc spre verandă. Copacii îngrădesc casa, datorită pădurii ce împrejmuiește această zonă. Băncuța din lemn pe care stăteam împreună cu sora mea a rămas aici, deși vopseau albă este sărită pe alocuri. Mă întorc spre grădina extrem de mică ce duce direct spre copacii înalți, care odată mă înfiorau, privirea zăbovindu-mi asupra scândurii de lemn prinsă cu sfori groase de crengile unuia dintre stejari.