Îngerul meu căzut

Capitolul 4

Tălpile-mi goale ating parchetul rece în timp ce tricoul larg, pe care îl am încă din adolescență, dar care încă rezistă destul de bine, abia dacă îmi acoperă fundul, trecând cu o palmă peste el. Însă, mă simt mult mai comod să stau așa, mai ales în intimitatea propriei locuințe. Ceea ce se presupune orișicum a fi locuința mea, de acum înainte, pentru că parcă încă îmi este greu să accept realitatea.

Până nu de mult nici măcar nu îmi mai doream să mă întorc în Hauntington, iar acum sunt proprietera casei din care am fugit, nedorindu-mi să mă mai întorc vreodată. Cât de brusc ți se pot schimba însă planurile! Totodată, tot ceea ce credeai că o să se întâmple se dovedește a fi fix contrariul.

Îmi prind părul des roșcat într-un coc dezordonat, dar care cel puțin îmi ține părul strâns fără a mă încurca. Amestec ingredientele pe care le-am pus într-un castron mediu transparent din sticlă pentru pancakes. Aveam o bună perioadă în care doar așa ceva mâncam, atât de des încât ai fi putut spune că o făceam în fiecare zi. Însă, acum nu am mai mâncat de mult, iar pofta și-a făcut simțită prezența.

Torn o parte din amestec în aparatul de woffe pe care l-am găsit în fundul unui dulap, acolo unde și țineam minte că l-am lăsat până să plec. Mama abia dacă gătea, așa că nu ar fi avut niciun motiv să-l folosească. M-aș fi așteptat doar să nu îl mai fi găsit deloc, asta dacă l-ar fi aruncat, dar mă bucur să știu că încă este aici.

Cine mă poate condamna că fac pancakes în aparatul de woffe ori mai bine spus că fac woffe cu gust de pancakes?

Îmi trag un scaun de la masă în dreptul blatului pe bucătărie pe care este pus aparatul, și mă așez pe acesta cu un picior îndoit sub mine. Iau o gură din sucul de portocale pe care mi l-am făcut, uitându-mă absentă spre fereastră, acolo unde singurul lucru pe care îl zăresc sunt copacii înalți care împrejmuiesc întreaga zonă. În copilărie mă temeam de pădurea aceasta, părându-mi-se înfiorătoare, dar cu cât am crescut mi-am dat seama de faptul că frica vine doar din rodul imaginației noastre. Întunecimea acelor copaci nici nu se compară cu adevăratul întuneric pe care îl resimțeam în casa aceasta, care sufletește era mai goală și mai macabră, mai întunecată și mai tristă decât orice alt lucru care ar putea înspăimânta pe cineva, vreodată. Ba chiar, cu timpul am găsit mai multă liniște prin desișul acelor stejari decât am făcut-o vreodată în casa aceasta.

Mama s-a chinuit în zadar să țină totul de fațadă și să aibă o casă cât mai mare, mai frumoasă și mai strălucitoare, dacă în interior era atât de goală. Acasă nu te face să te simți mobilierul scump și grandiozitatea acelei locuințe, ci ceea ce simți acolo. Iar pentru mine, această casă nu a fost și nu va putea fi niciodată acasă, ci doar o construcție din lemn în care am unde să dorm. Dar degeaba. Uneori și atâta e degeaba dacă sufletul ți-e gol.

Scot waffeul care s-a făcut punându-l pe o farfurie în timp ce torn încă puțin din compoziție acolo și aștept să se facă. Trec astfel câteva minute bune până ce totul este gata și abia apoi, după ce scot aparatul din priză mă pot așeza la masă ca să mănânc.

Imediat ce termin de mâncat mă duc sus, în cameră,  acolo unde mă așez în pat pe burtă cu picioarele îndoite în sus, încrucișate astfel. Sunt destul de multe ore până când va trebui să plec la teatru, așa că până atunci voi încerca să citesc. Însă, ceva îmi schimbă planul atunci când brusc îmi aduc aminte de cartea de joc pe care am găsit-o ieri și care mai mult decât sigur îmi era destinată, respectiv scrisul de pe ea.

O iau din bibliotecă, acolo unde am lăsat-o după o carte, de parcă dacă aș fi lăsat-o la vedere cineva avea să mi-o ia. Nici măcar nu știu de fapt de ce am luat-o de acolo, din teatru, dar sincer simplul gând că ar putea fi de la el m-a determinat să fac asta.