Îngerul meu căzut

Capitolul 2

Fallen Angels pare un teatru normal, tocmai pentru că nu toți știu ceea ce se ascunde în adâncurile sale.

Odată ce trec de ușile glisante de la intrare ajung într-un spațiu închis nu foarte mare, în centrul căreia se află casa de bilete. Podeaua din marmură pare a fi o tablă de șah, iar arhitectura pereților din jur de culoare neagră îmi dau impresia că spațiul este mult mai restrâns decât în realitate. Pe peretele din spatele casei de bilete se află măști de diverse mărimi, forme, cât și culori, deși predominante sunt albul, roșul și negru. Deasupra acestora, dar și în laterale este o cortină roșie, iar deasupra mea atârnă un candelabru ce pare făcut din cristale.

Încerc să-mi stăpânesc curiozitatea și mai mare pe care o am, îndreptându-mă spre fata tânără care stă la casa de bilete. Nu este ca și când vin pentru prima oară aici, dar niciodată nu voi înceta să admir modul neobișnuit de încântător în care arată acest teatru. Este de ajuns doar să treci de acele uși glisante pentru a-ți da seama de faptul că acesta nu este un loc deloc obișnuit. Deși grandios, are o simplitate neexplicabilă.

— Bună! Spune-i te rog domnului Moore că Sabrina Rayne a ajuns, fac referire la directorul teatrului, aducându-i în vedere numele meu, care știu că va fi de ajuns să-l audă acel bărbat pentru a mă lăsa să intru.

Fata mă privește cu o mutră arogantă, scanându-mă de sus până jos de parcă prezența mea îi trezește dezgust și se întreabă cum mi-am permis să îi spun tocmai ceea ce i-am spus.

Duce telefonul fix la ureche, nescăpându-mă din privire în acest timp, repetând persoanei de dincolo de receptor lucrul pe care am rugat-o să-l spună. Așteaptă un răspuns, iar când probabil că primește unul, mimica feței i se schimbă, trecând de la mirare la ceea ce se vrea cel mai probabil a fi curiozitate.

Îmi înmânează un fel de card din plastic ce bag de seamă că mai mult decât sigur este o cartelă de acces. O privesc curioasă, observând faptul că seamănă cu o carte de joc, ce are însă un V mare pe centru, ce se observă însă doar dacă mișc cartea ușor spre dreapta, înspre lumină. Nu sunt tocmai sigură ceea ce ar vrea să însemne, dar presupun că este prescurtarea de la V.I.P., având în vedere faptul că în zona aceea nu toți au acces, decât cei care lucrează aici. De fapt, nu toți, ci doar cei mai importanți, excluzând astfel genul de oameni cum este domnișoara aceasta arogantă de la recepție ce se crede mai importantă decât este.

Pe lângă ei, unii dintre cei mai selecți spectatori sau care, în orice caz, plătesc destul de mulți bani pentru a lua parte la spectacolele ce se desfășoară în acea zonă subterană a teatrului. Deși nu este spus, mereu când o însoțeam pe mama, partea aia nu putea să nu mi se pară că mai degrabă se aseamănă cu un club, nicidecum cu un teatru.

Bineînțeles că nu prea știam eu pe atunci cum arată un club, dar treptat am început să înțeleg unele lucruri.

În schimb, la etajul acesta, în zona din dreapta se află o sală grandios de mare de teatru, unde se desfășoară piese de teatru cu mult mai obișnuite, cu care mai mulți sunt familiarizați. Nici la acestea nu are acces oricine, deoarece un bilet este destul de scump, dar este cu mult mai accesibil decât partea de jos a teatrului, pe care încă de mic copil am auzit cum unii o numesc Iad. Nu sunt sigură dacă le pot da dreptate, cel puțin nu în totalitate, dar cu siguranță ceea ce se întâmplă acolo nu ar putea fi permis nicicând în Paradis.

— După ce faci stânga vei ajunge la o ușă neagră. Folosește cartela ca cheie de acces, fata din fața mea mă trezește din visare.

Mai privesc încă odată cartela din mâna mea, trecându-mi unghiile peste luciul acesteia. Încuviințez din cap.