Am văzut cum toată viața mea a fost o minciună. O minciună enormă adunată de dorințele mele, din poveștile pe care Alicia mi le spunea când eu eram în acel pat al groazei, prinsă în propriul meu vis. Visele se uită, însă nu a fost un vis. A fost o viață. Viața pe care eu am crezut-o a fi a mea a fost visul. "Ca să poți trăi trebuie să visezi" spunea odată cineva. Vreau să visez în continuare. Dar poate asta e șansa să îndrept ce am greșit în visul meu? Am întrebări multe și nu are cine să îmi răspundă la ele. Îmi amintesc totul de parcă am trăit acele lucruri. Durerile pe care le-am avut în vis, chiar le-am simțit în realitate. Dar nu erau durerile nașterii, ci ale unei operații. Nu erau durerile sufletești, ci cele ale mâinilor mele care se vindecau încet.
Pot să scriu o carte. O s-o numesc "Visul vieții" pentru că asta a fost. Și totuși, eu cine sunt? Sunt un vis? Sunt o persoană? Dacă acum visez sau poate că am ajuns în Rai... sau Iad... Mama mă asigură că e real totul, că eu chiar am făcut transplant de rinichi, ca picioarele mele chiar au fost rupte și că toate cicatricele de pe corpul meu sunt semnele acelei greșeli prostești. Ce lume... ce vise... Trăiesc pentru ca să ce? Pentru ca să reiau totul? Ce să fac? Să urmez totul ca în vis? Nu, nu voi face asta. Nu vreau să fiu cu Harry, deși îmi e enorm de dor de el. Mă sună și nu îi răspund. Nu s-a mutat niciodată lângă apartamentul meu, însă Alicia a fost împreună cu Ed. Mama și tata s-au despărțit după accidentul meu. Nu sunt înfiată, sunt chiar fiica lor. Tata nu e criminal, nici terorist și nu e nici în închisoare. S-a mutat în Anglia și are o nouă soție. Mama are și ea un prieten, Ian pe care l-am visat. Ivy și Amber nu există și nici nu au existat. Nu pot face copii și nu pentru că am vreo boală, ci pentru că e riscant, dar nu imposibil. "Cu grijă" mi-a spus doctorul meu. Zayn este lângă mine, stă în apartamentul meu nu pentru că e împreună cu Alicia, ci pentru că își face griji pentru mine. Însă știu că Alicia îl iubește, altfel nu aș fi visat-o cu el. E ciudat.
Mă uit pe fereastră și încerc să nu cad în depresia care mă strigă încontinuu. Nu vreau să stric nimic. Vreau să mi-l amintesc pe Harry așa cum mi l-am imaginat. Dureros a fost ieri când am ieșit să mă plimb cu Zayn și am văzut locul în care am fost zdrobită. Șoferul a venit să mă vadă zilele trecute și mi-am cerut iertare pentru traumele cauzate. Un om bun. Nu a vrut să mă dea în judecată pentru că a fost închis și cercetat. A vrut doar să se asigure că eu sunt bine și că nu am nimic mai grav decât o pereche nouă de rinichi care mă dor din când în când. Mai dureros a fost acum două zile când m-am dus cu Alicia la cafenea și l-am văzut pe Harry cu iubita lui. Am crezut că mor. Am făcut o criză de rinichi și am leșinat, dar acum sunt bine. Nu m-a mai sunat... poate pentru că i-am blocat numărul. Nu vreau să îl văd. Nu vreau să îi stric viața.
Am căutat printr-o cutie pe care am avut-o la spital și am găsit o revistă. Scria acolo că am încercat "să mă sinucid" pentru că "iubitul meu", Harry, s-a despărțit de mine. Am vrut să am un interviu și îl am peste două zile. Vreau să înțeleagă lumea că Harry nu a avut nici măcar o vină. Sunt obsedată de el... sau am fost.
- Kath? mă strigă mama din sufragerie. Vino puțin! oftez și mă duc. Sunt îmbrăcată în pijamale cu pantaloni scurți pentru că e August și e cald. Intru în living și în hol îl văd pe Harry. Îi fac cu mâna și zâmbește foarte timid.
- Hei! îl salut.
- Eu plec acum la muncă, dar vine Zayn într-o oră. îmi spune mama și mă îmbrățișează, la fel și pe Harry. Știu că între ei s-a creat o legătură pentru că au stat aproape mereu unul cu celălat. Iese și închide ușa.
- Ce faci? mă întreabă.
- Citeam o carte. mint. Mergem în camera mea și ne așezăm pe pat.
