Fluturi - Billie Eilish (18+)

Capitolul 13 - Odată pentru totdeauna

⚠️Acest capitol deține scene de violența precum, decedare, sinucidere sau alte lucuri din acest domeniu!⚠️

Perspectiva Amaliei

Apelul se închide, nu îmi pot măsura lacrimile.
Sun înapoi, nu răspunde nimeni.
După mai multe insistari îmi răspunde cineva.

"Billie?" Întreb eu.

"Dumneavoastră cine sunteți?" Spune o voce de bărbat la cealaltă parte a telefonului.

"Sunt o prietena de a lui Billie. Fata căreia aparține acest telefon. Unde este?" Ii spun eu cu o voce disperată.

"Domnișoara calmati-va. Prietena dumneavoastră a avut un accident." Spune el.

"Și este în viață?" Întreb eu disperată.

Peste câteva minute în care acel bărbat încerca să mă calmeze, îmi spune la ce spital va fi dusă.

A durat ceva până am ajuns.
Intru in spital. Ochii îmi erau plânși și aveam o întreagă părere de rău și de vinovăție. Simțind acea presiune, poate este vina mea!

Ajung la recepție.

"Buna, caut camera lui Billie." Spun eu stresată și grăbită.

"Numele de familie?" Întreabă ea.

"Eilish... Billie Eilish" ii spun eu.

"Billie Eilish Pirate B..." Spune ea.

"Da, da, DA!" Ii spun eu întrerupând-o.

"O secundă...etajul 2 camera 105" spune ea.

Nu mai puteam aștepta, aproape că alergam pe coridorul plin de oameni, fiecare cu probleme lui.
Era o chestiune de viață și de moarte, ea este singura persoana care mi-a fost aproape, nu o pot pierde! Îmi pare așa de rău de tot!

Ajung la salon. Intru înăuntru. Inima aproape că mi s-a oprit din a mai bate când am văzut-o.

Era așa de palidă, bandajată la mâna dreaptă, vânătă pe cealaltă. Perfuziile care agățau de mana ei palidă. Fața nu ii era lovită, era la fel de frumoasă ca in totdeauna.
Sute de lacrimi îmi curgeau pe față in acel moment.
Mă pun pe un scaun lăsat langa patul pe care era ea pusă.

Mă uit la ea plângând și neștiind dacă mai trăiește sau nu.

La un moment dat vine o asistenta.
Când o văd mă ridic în picioare și o întreb ce se întâmplă cu ea.

"Dumneavoastră sunteți...?" Mă întreabă ea.

"Sunt...prietena ei" ii spun eu.

"Îmi pare rău, dar informațiile de genul se dau doar membrilor familiei." Spun ea.

"Prietena ei, adică iubita ei" ii spune eu privind în jos.

Ea nu zice nimic pentru un moment. Se uită la mine apoi la mapa pe care o ținea în mână.

"Bine. Momentan este într-un stagiu...mai complicat." Spune ea.

"Dar...cum? Adică...cum adică complicat?" Ii răspund eu.

"Adică momentan este inca in viața, însă nu se poate trezi. Nu vă pot spune când se va trezi...sau daca se va mai trezi. Avem sute de pacienți care au decedat în felul acesta. Nu pot insa spune daca este același lucru și la prietena dumneavoastră" spun ea.

Nu mai spun nimic, doar plâng și am sentimentul că vreau sa țip de durere.

Apoi asistenta pleacă.

Mă așez din nou jos. Mă uit la ea. Părea că răsuflă...doar că nu mișca și nu zicea nimic. Este atat de greu sa o vad așa. Era o persoana atât de activă, iubea viața, cel puțin eu așa o cunoaștem.
Nu vreau sa vorbesc despre ea la trecut.

Mă uit la ea pentru câteva secunde începând să plâng și mai tare, nu mă puteam abține. O iubesc mult...mult prea mult.
Mă apropii de ea, ii puteam simți respirația.
Mă uit la ea apoi o sărut ușor pe buze.
Erau uscate și deshidratare.
Nu știu dacă mă simte sau aude, însă aveam nevoie să vorbesc, nu mai puteam ține acest greu in mine.

Ii apuc mana stângă, cea care nu era bandajată.

"Billie...Îmi pare foarte rău. Nu trebuia să te dau afara în acel moment. Poate tu aveai nevoie de mine...dar eu te-am lăsat atunci când aveai mai mare nevoie poate. Nu te-am sunat mai devreme, deși puteam, și când am făcut-o a fost mult prea târziu. Nu știi cat de mult mi-ai lipsit, și dacă te-as pierde pe tine, aș pierde tot. Înțelegi? Nu mai am pe nimeni, am un job de rahat, niște părinți care mă urăsc. Tu ești singurul lucru pe care îl mai am, și dacă tu nu ești, viața nu se mai merită. Te rog Billie, nu mă lăsa. TE ROG!" Ii spun eu plângând, ducandu-mi mana ei plina de vânătăi la obraz.
Singurele lucruri ce le aveam in cap, erau ultimele ei cuvinte.

Voiam sa ii simt căldura, însă corpul ei era mai rece decât de obicei. Voiam să ii aud vocea, însă tăcea mai mult decât de obicei și voiam să ii simt buzele moi, dar sunt mai uscate decât de obicei.

Îmi pun fața în palme simțind un sentiment de vinovatie enorm de tare!
Simțeam cum timpul trece, simțeam că nu o voi mai avea langa mine, simțeam că explodez. Nu mai puteam.

Apoi ii simt mâna miscandu-se. Se pare că mai există o șansă.
Deschide ochii ușor, era atât de bine sa ii vad ochii ei albaștri încă odată.
Mă observa, apoi zâmbește.

Ii iau mâna în timp ce o privesc în ochi zâmbind. Mă apropii de ea pentru a o sărută. Era fericită. Și eh. Zâmbește, apoi închide ochii.

Peste câteva secunde vine un doctor în salon.
Domnișoara va rog sa eliberați.

"Ce se întâmplă?" Întreb eu.

Asistenta care venise cu el mă scoate afara.

"Ce sa întâmplat? Adineauri se trezise!" Întreb eu.

Asistenta se uită la mine, apoi peste câteva secunde se decide să spună ceva.

"Noua ne-a fost arătată o creștere a bătăi inimilor apoi o scădere totala. Este posibil sa decedeze sau sa fi decedat deja. Vom face tot ce vom putea."
Spune ea intrând înapoi în salon lasandu-ma singura pe marele coridor.

Nu știam cum să reacționez, nu îmi puteam imagina ca ea sa fie moartă! Nu ea și nu acum, am cea mai mare nevoie de ea! Este tot ceea ce am nevoie in viața asta.
Cine îmi va mai spune că totul va fi bine și că mă va proteja toată viața ei?
Cine îmi va fredona de noapte bună?
Cine îmi va mai face ziua mai frumoasa cu un mesaj?
Cine mă va mai face fericită?...

Viața avea dreptul să îmi ia orice, dar nu pe ea.

După câteva minute de disperare, asistenta iese din salon. Tristă.

"Îmi pare rău, dar am făcut tot ce am putut. Din păcate a decedat. Vom anunța familia. Șansele de viață pentru ea au scăzut drastic. Il aștept pe domnul doctor. A vrut să mai încerce ceva " Spune ea.

În acel moment lumea mea a căzut. Totul este pierdut. Am pierdut-o.

După aceia nu mă mai puteam controla. Plecasem imediat după. Mergeam pe drum neștiind unde merg. Ore in șir. Apoi trec pe lângă locul unde am mers cu ea prima dată. Trec pe pod. Mă opresc la jumătatea sa.
Când privesc în jos, observ apa nervoasă care își face loc. Uitandu-ma la apusul soarelui îmi aduc aminte de ea. De zâmbetul ei și dinții ei perfecti. Momentele perfecte petrecute cu ea. Și  într-un final...dandu-mi seama in ce stagiu mă aflu în viață, și că acum că ea nu mai este, nimeni nu va observa că nu mai sunt. Nu înțelegeam de ce as mai vrea sa mai fiu aici. Vreau sa merg la ea, nu vreau sa mai stau într-o lume în care nu pot avea șansa de a fi alaturi de ceea ce iubesc cel mai mult.

Cu lacrimi în ochi, îmi fac curaj și sar. Au fost câteva secunde de chin, apoi totul sa terminat. Am închis ochii odată și pentru totdeauna.

---
I-...până că și eu am simțit durere. Lmaooo