Alezander

~1~

                 Smith era un nume mare, asociat imediat cu tata, marele om de afaceri Octavian Smith, iar eu, singura lui fiică, trebuia să imit talentul lui. Eram un dezastru, uram tot ce însemna ore, iar discursurile mele nu ieșeau niciodată în fața mulțimii. Nu îmi plăcea să fiu privită, căci ochii aceia vedeau în mine doar o Smith. Amethyst dispărea și rămânea în urmă doar numele pe care îl uram.

             Holurile școlii erau pustii, doar ploaia se încăpățâna să bată ca o fantomă uitată a trecutului. Câteodată mă întrebam cum de avea puterea necesară să continue, deși totul pare pierdut, risipit în negura timpului.

          Academia asta era anostă, chiar plictisitoare odată ce te obișnuiai cu ea, căci totul se repeta la infinit, fără să apară ceva nou, care să stârnească interes. Domeniul pe care se întindea imensa clădire era situat la marginea unui orășel uitat de lume, iar singura tentație era un drum cu mașina până în sat sau la cascadă. Corpul principal era împărțit în săli de clasă, iar celelalte două cu dormitoare, săli de mese, bai si o sală de sport.  Clădirile adăposteau sute de studenți cu părinți bogați, ce abia așteptau să iasă în lume, unde își iroseau banii. Și era total opusul a ce voiam eu.
 
             O mână puternică mi-a prins încheietura, făcându-mă să mă întorc, dând cu ochii de el. Ochii albaștri rupți din furtună mă studiau atent, analizându-mi fiecare gest. De parcă el ar fi fost în stare să își rupă din timp pentru mine. Eu eram un nimic, o simplă fata cu care era nevoit să împartă camera prefecților de doi ani încoace și pe care nu se ostenise să o observe.
     
             L-am ales pe el, deși toți imi spuneau să nu o fac.
      
           Alezander însemna haosul suprem, blondul avea tot ce își dorea și știa să joace pe degete lumea după bunul său plac. Iar eu, Amethyst Smith, nu făceam excepție de la regulă.

           — De ce nu ai patrulat aseară? Crezi că mie îmi convine să umblu pe holurile astea toată noaptea, Smith?

             Era furios, căci eu, o simplă fată avusesem curajul să îl abandonez. Nu că Melton ar fi patrulat vreodată, întotdeauna ajungeam să străbat coridoarele singură, blestemându-mi zilele când ploua și mă speriam singură.

           — Nu e treaba ta, Alezander.

           — Ești curajoasă, Amethyst? Micuța prințesă știe să îmi spună verde în față ce simte?

            — Du-te dracului, Hyperion, cu tot cu întrebările tale de tot câcatul.

             Mi-am smucit brațul, împingându-l și făcându-mi loc pe lângă el. Una dintre mâinile lui mi-a prins mijlocul și m-am trezit lipită de unul dintre pereții reci.

           De parcă Melton ar știi definiția pierderii.

           — Niciodată să nu îmi vorbești așa, Amethyst. Altfel nu o să scapi de mine.

            — Facem pariu, Alezander? Universul tău  s-ar sparge dacă ți-ai bate capul cu mine.

             — Te înșeli, iubito. Eu sunt Universul tău, tu faci parte din al meu involuntar.

               Melton știa de mine, nu reușise să îmi renege existența în acești doi ani și nu urma să o facă acum, în ultimul an. Fusesem o umbră ce îl urmărise constant, peste care trecuse de fiecare dată, trântindu-mă la pământ.

              Eu si Universul meu nu contam în lumea lui, eram prea banală, prea ștearsă și dacă vreodată sperasem sa fiu singura din inima lui acum râdeam, incapabilă să îmi înțeleg propria neghiobie. Eu eram cea mai mică stea de pe cer, în timp ce el era regele astrelor, unicul Hyperion.

             Iubirea mea pentru el era infinită, dar tot ce primisem vreodată înapoi fusese ura, iar lucrurile nu se puteau schimba peste noapte. Melton îmi ura familia și trecutul, dar mă păstrase lângă el, cu un scop doar de el știut.

             — Ia-ți mâinile de pe mine.

              Cuvintele mele au rămas niște murmure stinse pe coridor, în timp ce trupul blondului s-a lipit dureros de tare de al meu. Mâinile lui îmi țineau în continuare talia, iar eu eram martora unui lucru pe care nu credeam că o să îl văd vreodată.

          De ce mama naibii i s-a sculat?