Alezander

~26~

              „Povestea noastră a însemnat orice, dar nu simplitate sau normalitate. Dar un lucru e cert, daca aș putea să o iau de la capăt nu aș schimba nimic.

              L-aș lăsa să mă vrăjească și mi-aș permite să îl iubesc chiar mai intens, ca atunci când urmează să mă arunce în groapă sa fie mult mai dureros. Doar că durerea nu mi-ar face sufletul mai ușor, din contra, mi-ar aminti cât de mult am putut să iubesc și cât de mult a putut el să mă urască.

             Nu cred că o să citiți o poveste de dragoste, cu atât mai puțin una fericita, în schimb, veți citi povestea unei muritoare și a unui zeu. Iar ea ar fi fost în stare să își vândă sufletul lui Lucifer pentru o clipă din haosul lui.”

            Rândurile nu se aranjau, cuvintele nu stăteau, iar degetele mele se opriseră deasupra cuvântului "trimite". Nu eram în stare să îl apăs, mă temeam că nu o să le placă și o să îmi arunce munca cât colo. Manuscrisul era gata, cartea fusese editată de mine printre orele infernale la birou și timpul sacru de acasă.

          Fiecare poveste are ceva ce o face unică, doar că trebuie descoperit. Gândește-te că Edison a fost făcut nebun și trimis acasă, Picasso și-a lăsat familia să moară de foame, iar Lewis Carroll a vrut o Alice de 11 ani. Nu știi niciodată cât potențial are un om până nu îl descoperi.

        Îmi e greu să îmi amintesc ultimele săptămâni, chit că au fost cele mai frumoase din viața mea. El venea în fiecare seară "acasă", iar noi doi eram, după multă muncă, un cuplu. Blondul era vesel, radia chiar, entuziasmul lui era molipsitor pentru oricine. Trecuse mult timp de când noi doi nu ne mai simțisem așa bine unul cu altul, aveam relația pe care mi-o dorisem mereu, cu cel mai potrivit bărbat.

       Dar amintirile rămân, iar printre cele vesele cred că mereu o să fie și umbra lui Rachel ce planează asupra noastră. O urăsc pe femeia aia și poate nu ar trebui să fie așa. Dacă ea nu murea Alezander nu mai era al meu, nu?

        Viața e ca o pânză, așterne culoare și picteaz-o cum vrei tu. Iar noi am început să pictam, ne spuneam povestea și zâmbeam cu gura până la urechi. Totul ia timp și timpul ia totul, cum ar spune Eminescu. Viața de acum era liniștită, totul își găsise calea, iar mie nu îmi păsa de tot ce se petrecea înafara cercului meu de fericire. Mai era și tata, plus familia mea pe care o doream mai aproape acum ca niciodată, dar ei mereu au fost aici și asta nu o să se schimbe.

        Blondul hotărâse cumva singur că trebuie să mă scoată din orașul ăsta infernal, așa că m-am trezit rapid cu două bilete de avion în fața. Cum să alegi Luxemburg dacă ai Parisul, marele oraș al iubirii , la doi pași de tine? Dar știa ce face, știe mereu ce face.

       — Ești nebun, Hyperion!i-am spus râzând veselă și fugind prin mulțime, strigând după el.

        — Nebun după tine, iubito!a venit răspunsul în timp ce mâinile lui mă prindeau pe la spate și mă ridicau în sus.

         Străzile orașului liniștit și vesel erau animate de noi doi, iar acum înțelegeam de ce alesese țara asta. Eram la începutul adevăratei noastre relații și niciunul nu avea nevoie de cluburi, băutura și nopți albe. Ne doream liniște, perspectivă și un loc unde să putem evolua împreună. Orășelul asta era plin de străzi pietruite, ziduri și un castel medieval, chiar și propriul festival al ciocolatei.

           Am decis acum mult timp că ador dulciurile deoarece undeva în lume este ziua unui copil inocent, iar eu sărbătoresc mâncând ciocolată alături de el, deși la mii de kilometri depărtare.

           Ploaia a început să cadă pe pământ, iar norii ce se apropiau erau un semn că Zeus se supărase și voia să ne strice fericirea. Povestea noastră a început în lacrimi, dar se va termina cu noi doi alergând prin ploaie până când o să obosesc și el mă va căra în brațe.

          Poate totul merge bine acum, iar povestea noastră de dragoste pare mai frumoasă ca oricând, dar să-mi bag pula dacă am știut vreodată cât de urât se va termina totul.