Alezander

~2~

              Respirația lui bătea peste gâtul meu, iar eu îmi pierdusem toată puterea în fața lui. Ca de fiecare dată, căci el era zeul astrelor, iar eu o simplă muritoare fermecată de strălucirea lui. Nu aveam loc în viața lui, dar nu îmi păsa, eram gata să fiu sclava lui pentru o fărâmă din tot Universul lui. Voiam să îi îmbrățișez Universul haotic.

           Poate eram prea hipnotizată de el, dar adevărul era ca îl iubeam cu toată ființa mea, iar iubirea căpătase un alt sens datorită lui. Eu eram a lui, dar el nu fusese niciodată al meu și nu urma să fie. Pe când eu tânjeam după un singur sărut, o simplă atingere a buzelor lui peste ale mele.

            El nu a fost niciodată al meu și nici nu va fi vreodată pe deplin, căci nimeni nu ar putea stăpâni un zeu ca el. Însă eu mă agățasem mereu de ideea că, poate, își va arunca ochii asupra mea.

           Ajunsesem în pragul în care voiam doar să îl iubesc orbește, în timp ce el profita, eram gata să devin sclava lui. Atât de mult mă vrăjise.

          — Nici tu nu crezi ce mi-ai cerut, iubito, vocea lui caldă mi-a șoptit în ureche.

          — Stai departe de mine, Melton.

          — Nu.

          Răspunsul lui a venit atât de prompt și atât de hotărât, de parcă toată voința lui era în acele cuvinte. Îi studiasem haosul de la depărtare, dar niciodată nu mă aventurasem înainte, acum însă voiam și puteam.

         Mâinile lui s-au plimbat pe trupul meu, una dintre mâini jucându-se cu nasturele cămășii mele, ce era oricum mult prea descheiată decât aș fi lăsat-o în mod normal. Degetele lui se jucau cu micul nasture argintiu, până să îl deschidă rapid, lăsând la iveală un decolteu pe care nu prea îl abordasem.

          Ultima dată când purtasem un decolteu așa nu se sfârșise bine, deloc.

        Privirea blondului a surprins-o pe a mea, lăsându-mă să îi admir zâmbetul perfect, în timp ce degetele lui se plimbau nestingherite pe cămașa mea. Ce vrei să faci, Hyperion?

         Și înainte să îmi dau seama ce se întâmplă o lumină a apărut în spatele blondului, urmată de doamna director.  Îmbrăcată într-un costum negru, de înmormântare și cu tocuri înalte părea înspăimântătoare. Doar mie mi se părea sau lumea chiar prețuia prea mult trecutul?

          — Nu vreau ca elevii mei să se călărească pe holuri, domnișoară Smith.

          Femeia asta mă sperie cu o singură privire, dar ea era eterna directoare. Femeia ce iubise cu toată ființa și ajunsese singură. Oare asta urma să se întâmple și cu mine?

           — În biroul meu, acum.

          Mâna mea s-a poziționat pe pieptul lui, îndepărtându-l de mine și încercând să stau pe două picioare singură. Alezander avea un efect mult prea mare asupra mea și era conștient de asta, căci niciodată nu fusesem eu, Amethyst, în preajma lui. Fusesem doar o copie îndrăgostită și lașă a mea, pe care îmi dorisem să o ascund cât mai bine de ceilalți.

           Biroul directoarei nu se schimbase deloc, aceleași cărți mistice în bibliotecă. Aș fi vrut cu tot dinadinsul să le fur, dar care câteodată îmi dădeau un sentiment de teamă. Pasărea frumos colorată a femeii dormea cu capul sub aripă într-un colț, iar o pisică pândea de la geam în liniște.

           — Nu am de gând să ajut la curățenie, i-am punctat femeii, zâmbind în colțul gurii când aceasta s-a încruntat.

            — Nu îți permit să îmi vorbești așa, Amethyst.

            Mi-am pus mâinile la piept, așteptând ceva, un cuvânt din partea ei în care să ne expedieze afară împreună cu o pedeapsă măricică. Dacă era ceva pe lumea asta care îi provoca greață directoarei era ideea de a-și prinde elevii făcând sex pe holuri.

              De parca el m-ar fi atins vreodată așa.

            — Nu am toata seara, spune-ti pedeapsa aia odată, a vorbit pentru prima dată blondul.

           Profesoara a scos fum pe nări, în timp ce a făcut o mișcare scurtă din mână, deschizând un dulap uriaș. Biroul imens era plin de foi, documente, dosare, declarații , toate hârțoagele din lume se aflau în camera rotundă.

          — E cea mai proastă glumă din viața mea.

           A fost rândul femeii să râdă de mine. Câștigase războiul ăsta, de parcă mai erau șanse să câștige altă bătălie împotriva mea.

          Timpul meu liber urma să fie pierdut printre hârțoagele unei scorpii, încercând să ignor prezenta blondului lângă mine. Halal pedeapsa.

Păreri?