Alezander

~4~

            Degetele lui mi-au atins sânii ușor, rânjind spre mine și dându-mi cămașa la o parte ca să aibă acces la toată zona pieptului.

          Ce iți închipui că faci?

          — Vezi, micuțo? Asta e diferența dintre tine și mine, Amethyst.  Te lași atinsă de mine, un neisprăvit, pe când eu aleg dacă te las udă sau ți-o trag, prințeso, șoptește în fața mea, mușcându-și buzele.

          Cine sunt eu? Cine este el? Ca de obicei știu răspunsul, pur și simplu el este zeul care mă are la mână, iar eu o preoteasă gata să facă orice pentru bunăstarea lui.

          Pentru mine sentimentul pe care îl simțeam față de el era așa de pur și intim. Părea adus parcă de însuși Afrodita, dar pentru el, marele zeu, era prea neînsemnat ca să îl bage în seamă, prefăcându-se că nu are loc pe cerul lui.

          Și totuși îmi plăcea, mă obișnuisem cu iubirea asta poetică. Învățasem să o aștern pe hârtie, câteodată ordonat, altă dată grăbit și amestecat, exact ca simțirile mele.

          Alezander primea tot ce aveam, poate chiar mai mult decât ar trebui să ofere cineva vreodată pentru un suflet. Dar nu îi era îndeajuns, nu avea să știe niciodată că eu, micuța cu părul brunet, l-am iubit până la stele și înapoi, sfărâmându-mă ca să îl fac pe el să strălucească și mai puternic.

          Am tresărit când m-a tras la el, palmele lui mari luându-mi sânii și frământându-i ușor, îngreunat parcă de greutatea sutienului din dantelă neagră.

          — Nu mă atinge, mormăi și îi iau mâinile, scâncind când mă trage înapoi la el, făcându-mă să mă uit în ochii lui

          — Să nu mori până nu o să simți cum e să ți-o tragi din dragoste, iubito. Îți ofer asta, nu mă refuza, s-ar putea să nu mai primești asta în toată viața ta, spune clar și îmi ridică bărbia.

          — Dar tu nu mă iubești, murmur pierdută în abisul ochilor lui

          — Ești inteligentă, Amethyst, știi că nu am nici un sentiment față de tine, dar continui să mă iubești cu toată inima aia a ta mare. Mă înnebunește ambiția ta orbească, spune amuzat, trecându-și un deget peste buzele mele.

          Nu mă iubește. Și nu o să o facă vreodată.

          Dar e conștient că eu o fac și o să fac asta până voi închide ochii. Până când entitatea pe care alții o venerează va decide că am iubit destul sau până când eu îmi voi lua viața.

          Pentru mine Dumnezeu nu există, iar, în cazul în care chiar există, s-a arătat dur cu mine în toată viața, întorcându-mi spatele când aveam cea mai mare nevoie de ajutor.

          În copilărie bunica ne lua pe toți și mergea cu noi la biserica mică din satul unde mama a copilărit. Verișorii mei erau în mare parte atenți sau încercau să nu facă prosti, dar eu nu.

          Am știut cumva că soarta îmi va surâde, dar îmi va tăia aripile pe mai multe căi, fără să fie blândă cu mine.

          Și aveam sentimentul ca blondul gândea același lucru.

          — Nu vreau să te iubesc, am spus încet, șoptit, evitându-i privirea.

           — Dar o faci, micuțo, iar mie îmi place să te joc pe degete cum vreau, a spus râzând, zâmbind amuzat și mușcându-și buzele. Mâinile lui s-au dus dintr-o dată pe umerii mei si au dat cămașa jos, lăsându-mă în sutien.

          — C-ce faci?

          — Ți-o trag până nu mai poți să mergi, Amethyst, iar tu o să îmi gemi numele la fel de frumos cum picta Michelangelo, a rostit, luându-mi sânii în palme.

          Și, totuși, cel mai rău nu era că eram în biroul directoarei, ca aveam treabă sau că e al naibii de imoral și josnic să mă culc cu el după tot ce a mărturisit rece. Cel mai rău lucru este că sunt virgină și nu știu ce să fac.