Damă De Treflă

Capitolul 2

Într-un moment dat al vieții, fiecare om ar trebui sa fie singur pentru a se gândi mai mult la el însuși, la cei din jur, la tot ce are și la tot ce-și mai dorește. Fiecare om ar trebui sa fie singur cândva pentru ca, deși asta înseamnă să îi piarda pe toți cei din jur, numai asa se poate regăsi pe sine.
Știu o femeie care toată viata ei a fugit de singurătate, iar acea femeie sunt chiar eu. Mi-a fost teama de ea, chiar frica... Și ca să fiu sincera, de fapt cred ca ma îngrozea gândul de a rămâne singura într-o lume prima de oameni care au un umăr pe care sa plângă, un zâmbet care sa le fie părtaș la fericire și o pereche de brate care sa fie mereu acolo dacă viata s-ar fi hotărât sa pună piedici. Dar eu nu-mi dădeam seama ca oamenii sunt actori geniali, ca cei mai mari actori nu joaca la teatru, ca cei mai talentați dintre ei nu se rezuma la scene de câțiva metri pătrați, ci joaca neîncetat pe uriașa scenă a vieții...
Nu-mi dădeam seama voluntar, însă subconștientul ma avertiza neîncetat.
Probabil, fiecare om fericit a făcut cunoștință cu disperarea și tristețea, a plâns și s-a simțit îngenunchiat în fata tuturor, pentru ca doar simțind amalgamul trăirilor ar fi putut aprecia valoarea unui zâmbet sincer care, mai întâi de toate, îți rasare în suflet și îți oferă o căldură ce nu poate fi explicata în cuvinte. Probabil, orice om care și-a găsit un alt om cu care sa împartă atât bucuriile cât și problemele, a fost cândva singur și a strigat atât de mult după ajutor, după ascultare sau după o vorba buna încât a rămas fără glas, iar rămânând fără glas a fost obligat sa învețe ca se poate ridica de unul singur, ca se are pe sine și ca e foarte important sa fii tu însuți alături atunci când ceilalți aleg sa plece... De cele mai multe ori ceilalți aleg sa plece și sa ne lase singuri... Dar, numai după ce suntem părăsiți de oamenii fără de care nu ne putem imagina viata, reușim sa învățăm cât de importanti suntem chiar noi pentru noi înșine și numai atunci începem cu adevărat sa apreciem valoarea oamenilor care ne sunt alături necondiționat și ne iubesc fără dar și poate.
Marea mea problema a fost, și încă este, faptul ca nu pot renunța la oamenii pe care îi iubesc, deși adesea ei renunță la mine sau pur și simplu nu empatizeaza cu mine de la început. Pentru mine, omul care îmi atinge sufletul e unul dintre aceia fără de care încep sa cred ca nu pot trai. Asta e problema: oamenii înseamnă prea mult, mai mult decât merita, mai mult decât oferă, chiar mai mult decât cred ei ca înseamnă... Iar atunci, când oamenii ajung sa însemne mai mult decât își imaginează, încep sa raneasca. Poate ranesc fără sa își dea seama, poate nu vor sau unora poate ca pur și simplu nu le pasa. Cert e ca, la un moment dat, toți oamenii, dar în moduri și proporții diferite. Unii te urca pe culmile înalte ale fericirii, îți promit tot ce ți-ai fi putut dori vreodată sa trăiești alături de cineva, iar mai apoi îți dau voie sa cazi fără ca măcar sa încerce sa te prindă de mână... Și cât de tare doare... Alții nu-ți promit nimic, te obliga sa-i iei ca atare, cu bune și cu rele, te mai ranesc cu câte un adevăr, îți mai îngheață sufletul cu câte un gest rece, dar îți fac favoarea de a-ți oferi ceva real alături de ei, construiesc ceva frumos pe adevăruri, nu pe iluzii și te fac sa înțelegi ca viata nu e plina numai ce lucruri frumoase, chiar și în doi, și ca trebuie sa acceptam oamenii de lângă noi asa cum sunt, ca trebuie sa fim noi înșine.
Am avut nevoie de singurătate ca să-mi dau seama de multe. Deși singurătatea ne oferă adesea, un sentiment asemănător disperării și ne înnebunește fiecare parte a sufletului, într-un final ajungem sa conștientizam faptul ca a fost un rău necesar... Singurătatea te ajuta sa înțelegi mai bine oamenii, sa faci diferențe între ei pentru ca... :unora le spui totul și nu înțeleg nimic, iar altora nu le spui nimic și înțeleg totul.
De cei din urma ai nevoie, doar de ei. Sunt singurii oameni care înțeleg cu adevărat, care asculta mereu ce le spui, dar nu doar din vorbe, ci și din gesturi, priviri și atingeri...
Inca mai exista oameni cărora nu le pasa de suferințele proprii atâta vreme cât celor dragi le e bine. Încă mai exista oameni caroclra nu e nevoie sa le spui nimic pentru ca atunci când ai lacrimi în ochi și îți vine să plângi și sa tipi de nervi, de tristețe, de dezamăgire, de tot ceea ce doare, atunci când vrei sae spui ce te apasă pe suflet cu greutatea unor placi imense de granit, eu îți fac semn ca nu e nevoie sa spui nimic, te strâng în piept și-ți spun doar ca înțeleg. Iar în acel moment, sub solemnitatea acelei îmbrățișări, tu chiar știi ca omul acela a înțeles, chiar a înțeles și îți este alături...
Ar trebui sa trecem la lucruri mai serioase, la povesti reale și sa nu mai pierdem vremea cu lecții pe care nu avem cum sa le știm pana când nu le trăim pe propriul suflet. Nu vreau sa vorbesc despre femei slabe, eu vreau sa va spun povestea unei femei care s-a ridicat de fiecare data, care a devenit tot mai puternica și care, într-un final a găsit... Dar mai e pana atunci. Aici...