Damă De Treflă

Capitolul 5

Ceva îmi spunea ca aveam să-l mai întâlnesc... Și l-am mai întâlnit. Opt luni mai târziu, într-o după-amiază de aprilie, eram în Herăstrău cu o carte. Citeam pe malul lacului, ma liniștea sunetul apei. Fără sa vreau, mi-am amintit de vara, de mare,apoi de el. Nici acum nu știu de ce, probabil pentru ca asa trebuia, altfel nu îmi explic...
Sufletul meu a fost mereu asemenea unei furtuni pe mare. Eu însămi sunt o femeie ca marea, de asta cred ca îmi place atât de mult.
O femeie ca marea are nevoie de un bărbat ca țărmul. Un suflet prin de furtuni are nevoie de un răgaz în care sa se liniștească, sa se piardă, sa moara și sa prindă viata din nou. Marea fără țărm nu ar mai fi mare, iar țărmul fără mare nu ar mai fi țărm. Probabil ca în viata toate se completează, iar tot ce nu se privește nu are dreptul sa fie etern. Sufletul meu era plin de zbucium... Și încă e. Învăț să-l controlez, dar uneori nu trebuie. Încearcă să-ți imaginezi câte se ascund în adâncuri.
Suprafața reprezinta tot ce spui și arăți, adâncurile sunt ceea ce nu lași pe nimeni sa vadă, sunt tot ce simți.
Iad țărmul tine în brate toată marea, numai el o cunoaște, numai el știe ce se ascunde în totalitate acolo. O femeie ca marea are nevoie de un bărbat ca țărmul.
Priveam de ceva vreme lacul, îl respiram și îmi hrăneam sufletul cu el. Trezita din transa, am vrut sa ma întorc la cartea mea când, brusc, l-am zărit pe banca de alături. Privea și el lacul.
Am avut îndoieli, nu eram sigura dacă e chiar el, dar inima, nebuna de ea, la cât de tare bătea, știa înaintea mea ca nu ma înșală ochii, ca e într-adevăr el.
N-am vrut să-i dau importanta. În fond, era doar un om pe care îl mai întâlnisem o data și schimbasem câteva vorbe, ba chiar ma și enervase. Am început sa citesc, dar îl priveam fără sa vreau pe deasupra paginilor, apoi m-a zărit și el pe mine. Privea lacul, apoi pe mine și tot asa. O ora întreaga privirile noastre au dansat unele cu altele și toate cu lacul. L-am zărit ridicându-se. Se îndrepta către mine și deja ma gândeam la cât de ciudata e viata cum ne aduce în cale anumiți oameni pentru ca pur și simplu asa trebuie. S-a așezat lângă mine dar nu a scos niciun cuvânt. Privea în continuare lacul, de parca nici nu m-ar fi cunoscut.
Am stat in tăcere un timp. Eu citeam, iar el privea lacul, apoi a rupt tăcerea, tot el, la fel ca în acea zi de august.
-De ce citești în parc?
-Pentru ca e liniște.
-Dintre toate motivele din lume, acesta mi se pare neîntemeiat. Copiii se joaca și tipa, oamenii se plimba și vorbesc, păsările cântă, apa are sunetul ei, unde e liniștea?
-În suflet, dragule.
Am vrut sa inversez rolurile, asa ca atunci am preferat sa fiu eu care aborda totul cu "dragule".
-În suflet e liniștea. Cine aude țipetele copiilor? Eu le aud doar fericirea. Cine ia în seama zarva pe care o fac oamenii? Eu le simt relaxarea. Cine asculta zgomotul lacului? Eu ii respir liniștea și ii înțeleg neliniștile.
-Ai dreptate!
Aveam, chiar aveam. Ma simțeam eu însămi mai mult decât ma simțeam vreodată în acele clipe. Cum spuneam eu, la un moment dat avem nevoie sa fim singuri.
-Nu credeam ca îți mai aduci aminte de mine, mai ales pentru ca am impresia ca te-am supărat vara trecuta. Nu asta a fost intenția mea și as vrea sa iți spun ca îmi pare rău. Nu aveam niciun drept sa întru în viata ta fără să-ți cer voie și nu aveam niciun drept sa fiu încălțat.
Din nou, trebuia să-i dau dreptate. In viata unui om nu ar trebui sa ți se permită sa intri încălțat. Și ce sa mai spun de suflet. Eu la intrarea în orice suflet, as pune un preș pe care toți să-și șteargă picioarele de intenții rele și nepăsări, de mizerii inutile și tot ce ar putea face dezastru sau rău. Dar vinovați nu sunt cei care dau buzna în sufletele noastre, vinovați suntem noi pentru ca le dăm voie și nu ne punem întrebări în privința lor.
Ar trebui sa fim mai atenți cui deschidem ușa spre suflet... Unii vor doar sa facă dezastru acolo. Nu foarte mulți știu ce e aceea încredere. Foarte putini știu sa o câștige... Și doar câțiva sunt capabili sa n-o trădeze. Cea mai mare încredere ar trebui sa o ai întotdeauna în tine însăți și într-un moment de nebunie curata mai trebuie sa ai destul curaj cât sa oferi cuiva care sa nu-și bată joc,desi ar putea și ar ști unde sa lovească pentru a durea cel mai tare.
Unor oameni le-aș spune pur și simplu sa plece, apoi le-as trânti ușa în nas pentru ca mi-au ajuns duhoarea de nesimțire pe care o emană,aerul de superioritate pe care au impresia ca îl respiră și altitudinea la care cred ei ca se învârt, doar cred... Asa sunt unii, îi vezi de la distanta ca sunt oameni de nimic și nu-i vrei sub nici o forma prin preajma, dar te-ar găsi și-n gaură de șarpe numai ca să-ți facă zile negre și să-ți scoată peri albi.
Altora le-as deschide de teama, dar și cu teama. De teama sa nu pierd suflete de valoare din cauza unora pentru care as da orice sa plece, dar și cu teama sa nu cumva sa ma înșel și sa pricopsesc cu mai multe bătăi de cap și dureri de suflet.
Dar de unde sa știu eu pentru cine trebuie sa risc totul ca să fiu fericita? De unde sa știu în care clipă de nebunie am parte de norocul de a întâlni omul potrivit? De nicăieri pentru ca nimeni nu mai oferă siguranță, toți te lasă cu întrebări, asa ca nu ai decât sa le deschizi tuturor ușa sufletului, să-i lași sa între, sa distrugă sau sa aibă grija, apoi sa aștepți sa plece sau sa rămână, pentru ca nu ai de unde sa stii...
În privința lui nu știu dacă aveam așteptări, dar începusem sa ma întreb. Prima oara fusese o întâmplare faptul că-l întâlnisem, dar a doua oară?!... A doua oara nu cred ca a mai fost o întâmplare...