„Triunghiul amoros este ca o barcă șubredă. Va există mereu o a treia persoană care să strice echilibrul și ne vom clătina departe în larg, așteptând ca unul dintre noi să pice în ape adânci." - Aleksei Volkov.
⚜️Moartea lui Armando Castillo nu pare...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
... 8 - Mia ...
În spatele fiecărei fete rele a fost odată o fată bună care s-a săturat de porcăriile tuturor.
🔸⚜️🔸
Zorii abia se iviseră și eu nu pusesem geană pe geană noaptea trecută. Pe drum mă ținusem bățoasă și orgolioasă, refuzând orice contact vizual sau o posibilă discuție. Nici Aleksei nu părea prea deschis, ba din contră, simțeam un exces de testosteron în aer pe care abia aștepta să și-l descarce pe niște saci grei sau alte munci de câmp pentru că în zilele în care trecuse pe la noi, din preajma nunții, îl surprinsesem de câteva ori ajutând pionii cu muncile din moșie. Era mereu săritor și nu fugea de muncă, nici atunci când purta haine prea bune pentru a fi murdărite. Lui chiar nu-i păsa dacă le strica, se băga cu capul înainte la orice treabă, ceea ce mă făcuse sa-l stimez din punctul ăsta de vedere.
Momentan, eram mai răvășită decât în ultimul timp, iar toate se datorau întoarcerii târzii a lui Hugo. Dacă venea cu o zi înainte, lucrurile ar fi stat diferit acum, dar speranțele mele nu muriseră. Eram dispusă să plec cu el, chiar dacă asta ar fi însemnat să renunț la tot, la muncă tatei, la plantație și să dezamăgesc pe toată lumea în schimbul fericirii mele.
O viață aveam și nu doream să rămân o prizonieră într-o căsnicie pe care nu o dorisem niciodată.
Îmi puneam zeci de întrebări la care nu aveam răspuns, cea mai mistuitoare fiind decizia pe care am luat-o să mă căsătoresc cu acest om, străin cu alte cuvinte, față de care nu aveam nici un sentiment plăcut, ci deopotrivă, doar ură. Nu eram de acord cu decizia de a veni aici, iar cu prima ocazie îmi voi lua tălpășița și mă voi întoarce la Hugo. De data asta nimic nu mă mai poate opri să fug cu el, nu mai am pe nimeni, decât pe el.
Mașina oprește în fața unui gard din piatră, având niște scări masive, cu balustrade solide și o poartă imensă din fier forjat. Constat că moșia lor era suită mai sus decât șoseaua, și îmi atrage atenția faptul că nu prea se mai vedea nimic în jur. Casele erau la distanță una față de cealaltă, iar a lor era cocoțată tocmai în deal.
Castelul lui Dracula în cărămizi și tencuială, direct la orizont.
Deschid portiera și mă dau jos din mașină, netezindu-mi poalele rochiei mulate, de culoare turcoaz. Mă simțeam precum Rose din Titanic atunci când vede vaporul. Moșia era de-a dreptul imensă.
Cu o pălărie neagră de soare în cap și poșetă din piele de șarpe pe braț, primită în dar de la unica și inegalabila viperă, Lucrecia, pășesc atentă către trepte, cu sandalele înalte, legate pe glezna în sus, distanțându-mă de mașină în timp ce șoferul ne scotea bagajele din portbagaj.
— Du-le în camera doamnei, Santino, îi dă indicații Aleksei în timp ce bărbatul în floarea vârstei, solid și cu niște umeri lați, apucă de mânerele valizelor și urcă înaintea noastră, plecând capul respectuos atunci când trece pe lângă mine.
