Iubirea are propria culoare

Capitolul 4 🎶

       Privesc tabla, fredonând încet melodia auzită în căști. Îmi aduc aminte de bluza cu care eram îmbrăcată până să mă schimb la Cristi. Se pare că acum este la el.

         În încercarea de a-mi lua gândul de la lucruri la care nu trebuie să mă gândesc, deschid caietul și încerc să îmi notez ceva. Îmi vine în minte o idee, dar o uit rapid, iar tot ceea ce îmi notez este De ce, de ce, de ce?

         Mă opresc, inspirând adânc și făcând o gimasă. Melodia asta idioată îmi răsună în urechi, aducându-mi aminte de Cristi. De câte zile nu l-am mai văzut? Parcă zece, sau unșpe. Nu le-am numărat, nu sunt obsedată, e doar o aproximație.

         — Nu există drog mai tare decât...

       Îmi mușc buza pe dinăuntru, omițând să rostesc acel cuvânt. Privesc în gol, deși e expresia asta mi se pare ciudată. Nimic nu e gol aici, totul e plin, din interior către exterior.

          — Sexul.

        Înghit în sec când îl aud, îmi scot căștile din urechi și mă întorc către el. Simt căldură în obraji. Mă uit în ochii lui, apoi totul în jurul meu se dilată, de parcă aș fi într-un loc fără oameni și fără timp. Scutur din cap încet pentru a mă aduce în prezent.

        — Bună! Pot să mă așez?
          — Nu, răspund imediat. Ba da, scuze, nu eram atentă.

      Chicotește, apoi se așază. Îmi zâmbește senin și ceva îmi spune că azi s-a privit în oglindă și a zâmbit sincer. Ochii lui sunt căprui. Deschiși. Îmi aduc aminte de scoarța copacilor. Îmi aduc aminte de pământ. Sunt atât de vii, precum natura.

         — E întâi martie, spune el ca pe un fel de conștientizare. Ți-am luat ceva. Nu am plecat de acasă cu scopul ăsta în minte, dar treceam pe undeva și am văzut asta. Cred că i se potrivește personalității tale.

       Îmi ia mâinile, mi le deschide și îmi pune pe palma dreaptă o cutie mică, roșie. Seamănă atât de bine cu acele cutiuțe care au în interiorul lor un inel. Zâmbesc la gândul ăsta. Deschid cutiuța. E un fluture mov care are o ață din aceea roșie cu alb. E o agrafă de păr.

        — E atât de frumos. Îți mulțumesc. De ce zici că se potrivește personalității mele?
        — Fluturele nu e simbolul libertății și fragilității? Mov e culoarea care te definește.
Ai o minte liberă, ești frumoasă și pari puternică, dar cred că sunt doar straturi, iar conținutul e sensibil.
         
             Îi zâmbesc timid, plăcut surprinsă de vorbele lui, apoi îi spun:

              — Așa suntem toți, poate pentru că suntem oameni. Nu?
   
             Suntem anunțați de către șefii de grupă că nu facem cursul, așa că ieșim. Cristi se ridică și încerc să îl prind din urmă, dar îl pierd în mulțime. Oftez puțin dezamăgită, apoi urc către etajul unde am următorul curs. Mă așez pe un scaun situat pe hol și îmi scot telefonul din geantă.

        O melodie se aude lângă mine. O ignor. Se aude iar și iar, așa că îmi ridic capul și privesc spre sursa zgomotului. Un băiat cu picioare lungi privește la telefon. Mă zgâiesc la el, încercând cumva, cu puterea minții, să îl fac să oprească porcăria aia.

        — Poți  să oprești dracu' porcăria aia?izbucnesc deodată.
 
           Băiatul ridică capul și mă privește suprins, apoi zâmbește șmecherește. Zâmbetul său îmi aduce aminte cum un idiot din orașul meu natal a zâmbit la fel înainte să vină la mine și să-mi ceară numărul de telefon. Ca un zâmbet-idioto-prevestitor. Pe scurt, ce s-a întâmplat după nu a fost bine. S-a dovedit a fi un om josnic, a dat multe zvonuri defăimătoare și false despre mine.