Iubirea are propria culoare

Capitolul 7 🎈

          Mă țin de burtă, de parcă asta mi-ar putea diminua durerea. Cu capul sprijinit de bancă, aș putea spune că îmi simt respirația caldă. Îmi vine să plâng de durere, dar în același timp nu vreau să fac nimic pentru a-mi dispersa durerea.

        Luna asta, problema e dureroasă. Nu am pastile pentru durere, nu vreau să merg la farmacie, dar nici nu îi cer unei colege o pastilă. Nu vreau să plec. E o încăpățânare inexplicabilă. De parcă mă pedepsesc, ori accept pedeapsa dată de Dumnezeu acum o groază de timp în urmă Evei. Accept ceea ce s-ar numi pedeapsa divină strămoșească.

        Îndepărtez acest gând prostesc. Am lacrimi la colțul ochilor, dar nu vreau să plâng. E o durere fizică, omul are capacitatea să îndure. Abia aștept să îmi treacă. Ce bine era înainte de durerea asta.

          — Dormi?mă sperii când aud vocea și îmi ridic capul.
          — Nu, doar stăteam așa, îi răspund lui Cristi.
          — Ce ai pățit? Te doare ceva?
          — Nu, sunt doar plictisită.

      Nu vreau să știe că am dureri menstruale, ar fi puțin ciudat, nu cred că îl interesează. Vreau să par că nu mă doare nimic, dar e cam greu. Oare îi este bine? Are cearcăne mari, iar fața îi este palidă.

            — Ești bine?rostesc întrebarea repede.
            — Dacă zic da, fața va zice că nu. Sunt obosit.

        Iau pixul și încep să-l ronțăi plictisită. Habar n-am câte bacterii introduc în gură și nici nu-mi pasă. Cred că până la urmă am să iau o pastilă pentru durere.

   Îmi pun capul pe bancă din nou, simțind iar durerea. Îmi vine să plâng, durerea e așa puternică și mi-e și foame. Însă nu pot niciodată să mănânc când am astfel de dureri. Am nevoie de o țigară.

          — Mă duc până la baie, poți să vii dacă vrei, îi spun râzând.

        Trec mai întâi pe la toaleta pentru femei si bărbați, apoi îmi dau cu apă pe față, apoi îmi pun mâna la stomac, de parcă ar ajuta cu ceva. Mă întorc și mă sperii când îl văd pe Cristi.

        — Ai spus că pot veni dacă vreau.
         — Corect, îi zâmbesc ieșind. Vii la o țigară?

        Dă din cap, așa că pornim către exterior. Parcă durerea mi se amplifică de fiecare dată când inspir.

          — Ce este, te doare ceva?mă întreabă Cristi, aprinzând țigara
         — Da. Dureri menstruale, îi spun, dând din mână ca și cum e ceva banal.
          — Am niște pastile în mașină pentru dureri. Mă duc să îți aduc.
           — Vin și eu!

           Mă ridic repede și îl urmez. Îmi întinde țigara, o iau și trag cu poftă din ea. I-o înapoiez fericită, apoi ocolesc un pantof lăsat  pe asfalt. Ajungem la mașină, iar gândul că îmi este familiară mă bucură. Îmi place când un obiect, ori om îmi devine parte din memorie.       

            Cristi îmi întinde pastila și o sticlă de apă. O înghit repede cu speranța că la fel de repede îmi va trece durerea, iar rapiditatea cu care am înghițit pastila îmi dă impresia că mi-a rămas în gât.

             — Am un prieten care e ginecolog, îți recomand să îți faci un control de rutină. Dacă te doare îngrozitor nu e bine. Uite, îți trimit adresa cabinetului său.
              — Nu!spun rușinată. E în regulă. Mulțumesc pentru pastilă, trebuie să ne întoarcem.

            Ne întoarcem, îndreptându-ne către sala de clasă. Primesc mesaj de la mama, prin  care îmi spune că este iar internată în spital din cauza problemelor la inimă. Oftez încet, pentru că simt să scot presiunea asta din mine. Câteodată cred că sunt făcută numai din durere.