Iubirea, o povară sau un mister?

Ploaia

După cum am spus, nesiguranța pe mine și pe tot ceea ce se întampla în jurul meu mă cam apăsa.

Nu știam ce-mi rezervă viitorul cu adevărat. În plus, am invățat să nu am așteptări prea mari, fiindcă pot rămâne dezamăgită. Totul este neprevăzut în viață, așă că prefer să mă las surprinsă de viitor.

La fel de neprevăzut a apărut și Cristian în viața mea. Dupa prima noastră întâlnide mi-am pus o grămadă de întrebări. Mi-am făcut o mulțime de filme. Mereu mă întrebam cât va continua să vorbească cu mine? Oare va face la fel ca ceilalți băieți? Mă va abandona atunci când încep să mă atașez sau atunci când o să fiu dependentă de el?

La toate întrebările nu-mi puteam răspunde pe moment. Încercam să mă înteleg, de ce sunt așa? De ce eram așa de panicată ca va pleca la un moment dat? La această ultimă întrebare aveam un răspuns parțial, dar nu știu cât de rațional. Poate eram așa doar pentru simplu fapt că nu am primit atât de multă atenție, într-un timp destul de scurt de la o singură persoană. Poate mă atașam de el fără să conștientizez... sau poate pentru că avea ceva a lui, care mi-a captivat atenția. Sunt multe variante, dar nu știam cu certitudine atevăratul răspuns.

Iubirea este imprevizivilă, nu știi când te prinde pe la spate pe neașteptate, iar în momentul în care te-ai băgat în "joc" nu mai puteai ieșii chiar așa ușor pe cum te așteptai.

Mi-a plăcut extrem prima noastră intâlnire, tocmai de aceea îmi era teamă să nu fie și ultima. Așteptam să ne mai intâlnim din nou și din nou... Îmi plăcea prezența lui, mă făcea să mă simt diferit. Totodată îmi era frică că nu-mi va mai scrie niciodată, dar nu a fost așa. Am lăsat toate lucruile să vină de la sine, iar dupa prima întâlnire... parcă îmi venea să-i scriu eu mai mult dacă nu o facea el.

"Bună dimineața" și "Noapte bună" erau la ordinea zilei, era acolo... și mă simțeam bine să-l știu asa. Simțeam că pot conta pe el din ce in ce mai mult, incepeam încetul cu încetul să prind încredere în el.

Am simțit că i-a plăcut și lui intalnirea noastră. Drept să vă spun nu știu cum se manifestă băieții în situații de astea, dar eu ca și fată am unele "simtome" sa spun așa, atunci când îmi place să vorbesc cu o anumită persoană. În primul rând sunt mereu cu ochii pe telefon și-i aștept mesajul, sau sunt mereu cu ochii să văd ce postează. De zâmbit nici nu vă mai spun! La fiecare mesaj, de orice fel din partea lui... zâmbeam din inerție. Asta e un detaliu pe care nu toată lumea îl observă. Atunci când vorbești cu o persoană pe placul tău îti vine să zâmbești mereu, ești mai tot timpul veselă. Știi că atunci când ai o zi proastă poate să-ți aducă ușor zâmbetul pe buze. Asta făcea el... chiar și după 3 săptămâni de vorbit zilnic.

Știam că mereu e acolo să-mi facă ziua mai buna. Eram pe deplin fericită, nu aveam în toate aceste săptămâni nici măcar o contrazicere. Ne întelegeam prea bine. Lucrul acesta nu știu daca e de speriat sau nu... dar trăiam momentul, fără să măgândesc la viitor. De obicei nu credem în iubire și în ceva ce poate devenii din frumos în ceva mai frumos până când apare cineva și îti schimbă total mentalitatea.

Într-o zi am venit din nou cu ideea să ne intâlnim, dar de data aceasta fără pretexte de tipul: culegerea de bio!
Asta se întâmpla la o săptămână după ce ne-am întâlnit pentru prima dată! Am propus să ne uităm la un film, la mine pe leagăn. Doar era incă vară și foarte cald afară inclusiv noaptea târziu. Îti era mai mare dragul să rămâi afară.

M-a lăsat pe mine să aleg filmul, știam că lui îi plac comediile, dar eu în schimb îmi doream să văd un film horror. Îmi plac filmele horror, dar doar dacă am pe cineva lângă mine, nu-mi place să mă uit singură la ele... asta sunt și n-am ce-mi face!