Coregrafa Diavolilor

1.2 - Battle of The Year

Sfinte Michael Jackson ce emoţii am, sunt pe cale să mor, mi-am spus privindu-mă în oglinda mare din vestiare.

Concursul începuse deja.

Mai erau două grupuri şi un solo până ce ajungeau la mine.

Emoţiile deveneau din ce în ce mai greu de stăpânit, în curând urma să fiu adunată de pe jos dacă nu deţineam autocontrolul - o materie la care pic automat!

Când am coborât le-am văzut pe Bex şi mama ei zâmbindu-mi. Alice scoase imediat din spatele ei o pancardă pe care scria "O să fii perfectă. Nu te îngrijora."

Am râs când am văzut, apoi m-am dus la locul meu de unde priveam cu atenţie mişcările concurenţilor.

Toate îmi păreau pe moment mai bune decât ale mele. Deveneam din ce în ce mai stresată, mai emoţionată.

Aveam impresia că urma să râdă toată lumea de mine.
Îmi venea să plâng şi să mă ascund într-o cutie de cereale Chocapic.

•••

Prima grupă terminase.
Încă una, un solo...şi gata, urmam eu.

M-am ridicat, începând să-mi fac încălzirea...dar am simţit o mână pe umăr, aşa că m-am întors şi l-am văzut pe Tim - unul dintre colegii mei.

-Yo Hay, te caută un tip.
-Acum? Cine?
-Nu ştiu, mi-a zis să te trimit imediat la el.
-Nu am timp de tipi misterioşi, Tim.
-A spus că e urgent! Trebuie să te duci Hayley, pare serios. Ai timp, ok? Poate lucrează pentru cine ştie ce agenţie şi vrea să-ţi ofere un contract. Te așteaptă sus, în vestiarul băieților, îmi spuse împingând-mă spre scări.

Iritată, m-am răsucit pe călcâie și m-am grăbit într-acolo.
Într-un fel era bine...căci nu mai eram emoţionată, ci eram nervoasă pentru că un ciudat voia să mă vadă tocmai acum.

Am împins uşor uşa, apoi l-am văzut.

Nu ştiam ce să zic, nu ştiam cum mă simţeam: şocată, confuză, surprinsă...tot ce puteam face e să mă holbez şi să întreb cu vocea neutră:

-Tu !?
-Mă cunoşti, mi-a spus rânjind.

Mă simţeam de parcă vorbeam cu un poster viu, în fond ochii aceia m-au privit de nenumărate ori când am mers la Bexley. Nu puteam nici să mă schimb în cameră din cauza lor, arătau mult prea insistenţi chiar şi după un poster.

-Normal. Toată lumea te cunoaşte. Eşti acel Potter după care sunt înnebunite toate fetele.

-Styles, mă corectă continuând să-mi zâmbească inofensiv.
-Mă rog. Ce naiba cauţi aici?
-Avem nevoie neapărată de tine.

Hai jură-te, crețule.

-Sper că glumeşti...i-am spus eu confuză.

-Ştiu că habar n-ai despre ce vorbesc, dar te rog...ascultă-mă.
-Mai mult de un minut n-am să-ţi ofer, îi răspund curioasă.
-Nu am găsit coregraf. Trebuie să fii coregrafa noastră pentru un nou film...şi mai am la dispoziţie cam...15 minute până să anunţ managerul că am găsit coregraf, altfel se va anula şi nu vreau asta.

-Nici măcar nu m-ai văzut dansând!
-Te-am văzut la concert, doar că nu am putut sta suficient de mult. Cert e că pari experimentată, deci m-ai convins.

Caz închis. Nu era îngrijitorul.

-Deci tu mă spionai. Ascultă Po...Styles, nu vreau să par nepoliticoasă dar știi, dacă faci parte din trupa aceea super faimoasă de idioţi şi vii aici la costum, spunându-mi că "te-am convins" şi că "aveţi nevoie neapărată de mine"...chiar crezi că mă convingi?

M-a văzut dansând, spuse el. Preț de câte minute? Vreo cinci? Astea era lingușeală de prost gust.

Am făcut o scurtă pauză înainte să continui.
-Chiar crezi că o să mă vezi ţopăind pe aici de fericire zicând "ieiii, Harry Styles are nevoie de mine! One Direction are nevoie de mine! Simt că pluteeesc printre nori pufoşi din vată de zahăăăr!" ?

-Da?
L-am privit furioasă.
-N-nu, adică nu...evident că nu. Am pomenit ceva de un salariu colosal?

-Nu. Mă. Interesează. Doar pleacă şi încearcă să te faci nevăzut, i-am spus pornind spre uşă.

-Hayley Dawn, un minut! răsunase în ecou vocea prezentatorului.

-Nu plec până nu accepţi! mi-a zis trăgându-mă de încheietură.
-Dă-mi drumul! Nu am timp de joacă, ok !? Jos se află oameni care îmi pot schimba viitorul!

-Şi noi îţi putem schimba viitorul, Hayley!
-Nu vreau să mi-l schimbaţi voi! am strigat iritată, smucindu-mă din strânsoarea lui.

-În regulă atunci, nu vrei să cooperezi, te fac eu să cooperezi.
-Ameninţă-mă cât vrei, i-am spus ieşind din vestiare.

Câinele care latră nu muşcă, mi-am zis în gând trântind uşa.

Dar imediat cum am ajuns în mijlocul sălii şi eram gata să încep numărul...idiotul a ieşit din vestiare fără căciulă şi fără ochelarii de soare pe care-i avea la el.

L-am privit şocată, dar el mi-a zâmbit şiret...după care a strigat suficient de tare încât să-l audă toată sala:

-Dă tot ce poţi Hayley!

Nu se poate...îmi spun dându-mi singură una peste frunte.