Coregrafa Diavolilor

8 - Obiceiuri

-Repetiţii...? Deci rămâââi? mă întreabă Louis fixându-mă cu privirea.

Sincer? Eram încă emoţionată din cauza sărutului brusc de acum câteva secunde.
Nu ştiu ce fel de reacţie ciudată din partea lui a fost, să mă sărute aşa dintr-o dată...dar inimii mele nu i-a prins bine, aproape am făcut infarct din cauza şocului şi abia mai gândeam limpede.
Da, a fost un şoc. Şi ce? N-ai fi avut unul dacă ai fi fost în locul meu?

-D-da...am spus eu puţin ameţită.
-Deci nu eşti supărată? au întrebat Liam şi Bex în acelaşi timp.
-Mai degrabă...dezamăgită. Probabil că-mi va trece mai devreme sau mai târziu. Am nevoie de puţin timp doar.

Eh...şi în următoarea clipă m-am trezit cu toţi grămadă peste mine, trântindu-mă în pat.

A fost un fel de...îmbrăţişare de grup, doar că eu mai mult am fost strivită. Dacă mai sărea şi Styles...clar muream pe loc din cauza lipsei de aer. Am aruncat o privire scurtă spre el...şi stătea acolo, rezemat de tocul uşii, cu braţele încrucişate la piept şi rânjind la mine cu subînţeles.

Nu îmi păsa de rânjetul lui enervant sau de gândurile care-i treceau prin cap în acel moment.
Singurul lucru care mă interesa era că nu mai mă privea cu acea ură pe care o avea în ochi înainte să "ne împăcăm".

Într-un final s-au gândit şi ei să se ridice de pe mine.
Dacă mai stăteau zece secunde ajungeam să dau din mâini şi din picioare până îi loveam pe toţi şi cădeau laţi pe podea.

-Slavă Domnului! am spus gâfâind. Nu gândiţi sau ce!? Sunteţi cinci, pentru numele lui Dumnezeu! Credeţi că sunt vreo eroină din benzi desenate care să vă susţină greutatea la toţi, haaa !?

Eu eram cât se poate de serioasă şi de nervoasă, iar ei hlizindu-se la mine nu mă ajuta cu absolut nimic. Dar asta însemna că erau...fericiţi sau ceva de genul.
Şi asta e tot ce contează, nu?

Nu m-am putut abţine...aşa că am zâmbit şi eu preţ de câteva secunde, dar apoi mi-am revenit.

-Acum valea! E târziu iar mie mi-e somn, afară din cameră! am strigat eu în timp ce-i împingeam pe toţi spre uşă.

-Noapte bună Hay! au strigat băieţii la unison, după care am realizat şi eu ceva...

-Oh stai, am uitat că trăiesc cu tine în aceeaşi cameră. Tu rămâi aici, i-am spus lui Styles trăgându-l de braţ înapoi înăuntru. Noapte bună idioţilor. Noapte bună Bexley, le-am urat celorlalţi înainte să închid uşa.

Şi...um...deja începeam să mă simt incofortabil ştiind că am eram singură, într-o cameră...cu el.

Obişnuieşte-te cu asta! ţipase conştiinţa din adâncul minţii mele.

Uşor de zis, greu de făcut totuşi. Niciodată nu am fost atât de aproape de un băiat...şi aici mă refer la împărţirea patului.

El nu zicea nimic. Din nu ştiu ce motiv continua să mă analizeze din cap până-n picioare şi asta nu scădea tensiunea pe care o simţeam...deloc.

-Încetează să mă dezbraci din priviri, i-am spus pe un ton usturător.
-Oh, era aşa evident că făceam asta?

-Ha !? Eşti imposibil! Tu chiar...Doamne, am nimerit cu un pervers, strigam eu către tavan de parcă era Dumnezeu acolo şi avea de gând să facă ceva.

Am scos din dulap o altă pijama pentru că se lăsase frig...şi am intrat în baia ataşată camerei ca să mă schimb, fiindu-mi prea lene să merg la cea din afara camerei. Evident, nu am ezitat să-l ameninţ pe creț în timp ce mă schimbam:
-Dacă-ţi văd vreo buclă strecurată prin uşă...ai cuvântul meu că te rad în cap.
-Pff, nah...n-ai face asta.
-Încearcă-mă doar.
-Te aştept.
-Mă aştepţi să ce?
-Să te încerc...doar avem un pat maaare şi nu ne deranjează nimeni.