Maleyah - În lumina întunericului

I. Aici ți-ai dori tu să-mi fie locul!

        Îmi lipesc capul de geamul rece al mașinii și desenez cu degetul pe suprafața de sticlă aburită. Drumul nu este lung, fiind doar treizeci de kilometri până la destinație, dar plictiseala își spune cuvântul și scurge orice urmă de răbdare din mine. Arunc o privire scurtă la stânga, la radioul ce bâzâie pe nesimțite și îi lovesc puternic ecranul, ca mai apoi, zgomotele să se oprească.

        Tata nu a mai vorbit cu mine de mai bine de jumătate de oră, dar fredonează ritmurile piesei care bubuie în boxele casetofonului și zâmbește larg, ridicându-și degetele de pe volan și așezându-le înapoi ritmic.

        Nu i-am înțeles niciodată pasiunea pentru muzica de modă veche, dar nici nu voi încerca, așa că tușesc teatral, obținându-i atenția:

        — Aproape am ajuns, spune păstrându-și zâmbetul mândru pe buze.

        — Abia aștept, îi răspund cu un fals entuziasm și îmi întorc din nou privirea spre geam.

       Nu că nu m-ar încânta să fiu aici cu el, doar că prezența sa e sfidătoare. De fiecare dată când încerc să fac conversație, brusc, devine serios, iar eu sunt sătulă până peste cap de veșnica sa întrebare: Ce vei face cu viața ta, Maleyah?

        Arunc un ochi în oglinda retrovizoare și mă las absorbită de imaginea mașinii care înghite șoseaua în urma ei, cum umbrele copacilor dansează pe asfalt, iar munții din depărtare se scaldă leneși la soare.

        Nu mi-a fost ușor să accept oferta tatălui meu, dar nici nu m-am putut împotrivi. Cu toate că nu mi-a spus niciodată, știu că în adâncul sufletului său și-ar fi dorit să aibă un băiat care să îi calce pe urme. Mă gândesc că plecarea asta va face bine relației noastre. De la un timp, am încetat să mai fim pe aceeași lungime de undă.

        Motorul mașinii se oprește dintr-o dată. Sunt întreruptă din gânduri când tata scoate cheia din contact și deschide portiera. Își netezește cu atenție cutele sacoului, iar apoi se apleacă fixându-mă din priviri.

        — Vii? ridică o sprânceană și își așează mâna pe portieră.

        Dau din cap și deschid ușa, iar ochii îmi rămân ațintiți pe gardul din ciment care lasă la iveală doar vârful ascuțit al unei clădiri.

        Ies din mașină și arunc o privire rapidă spre tata, care pare că mai are puțin și explodează de nerăbdare. Îmi întinde brațul, iar eu trec pe lângă botul mașinii și îmi strecor mâna într-a sa.

        Pășim împreună până la porțile imense de fier, unde tata lasă datele noastre de identificare celor de la pază. Îmi mut privirea către clădirea cu patru etaje pe care o văzusem și mai devreme, din parcare. Ferestrele sunt înalte și înguste, dezvăluind orice siluetă care trece prin fața acestora. Geamurile se aseamănă cu niște lupe, descoperind din depărtare fiecare mic detaliu al complexului. Îmi ridic ochii către cel mai înalt punct al facultății, unde, reprezentat cu litere mari și sofisticate, stă inscripționat: „Academia Militară din Philadelphia."

        — Așa a arătat din totdeauna? murmur mutându-mi privirea spre tancul decorativ din dreapta noastră.

        — Oh, spune și îmi mângâie calm antebrațul. Pe vremea noastră geamurile erau mici, nici lumina zilei nu o puteai vedea prin ele, șoptește în dreptul urechii mele.

        Cât vezi cu ochii, curtea forfotă de elevi veniți în vizită, la fel ca și mine. În fiecare an, facultățile și academiile își deschid porțile pentru Săptămâna Carierelor. Fiind ultimul an de liceu, am câteva zile la dispoziție să vizitez unele dintre universitățile care mă interesează. Nu, încă nu m-am decis, dar știu sigur că Academia Militară este ultima pe listă. Tata este singurul motiv pentru care am venit aici.