Iluzia inimii dintre noi

Iepurele și Pâmăntul

De Paști,
Am sărit din coșul cu ouă,
Și te-am privit,
Atât de verde și frumos erai,
Nici nu voiam să te ating.

Însă asta îmi era menit.
Dar eram și curios.
Nu aveam să te mint.
Erai atât de spectaculos,
Cu roua și soarele iubind-te.

Poate la fel de mult ca mine.

Așa că,
Cuprins de o energie nebună,
Mi-am înfipt unghiile în tine
Și am început a scormoni,
Murdărindu-mă de tine.

Am început a descoperi multe dureri.
Sechelele tale îmi răneau blana
De sânge și lacrimi târzii.
Însă nu m-am dat bătut,
Ci am rămas la fel de încăpățânat.

Așa că am continuat.

Nu știu ce mă motiva.
Nici nu mai țin minte.
Știu doar că devenea neplăcut.
Și dureros.
Și voiam să ies din groapă.

Dar când m-am uitat în jur,
Eram prea adânc băgat.
Începeai să-mi intri în gură,
Să-mi râzi în stomac
Și să îmi crești iarbă-n plămâni.

Îmi uitasem scopul.

Te iubeam mai presus de orice,
Și cu toate acestea,
Tu nu,
Nu când mă îngropai,
Nu când plângeam noroi.

Așa că m-ai lăsat să cad.
Însă nu m-am întors de unde am plecat.
Aici nu mai era Paști.
Aici nu mai era soare.
Aici nu mai era fericire.

Tot ce era... era tu.

Iar tu nu râdeai.
Tu nu dormeai.
Însă un singur lucru îl puteai face perfect.
Și asta era, surprinzător,
Să ții la mine.

Așa că am rămas.
Bineînțeles că am rămas.
Cum aveam să nu?
Primisem ce îmi dorisem
De atât timp.

Însă ghiciți ce s-a putut întâmpla după.