101 de regrete

5. Oamenii nu sunt ceea ce par

    Merg inainte, nestiind zona aceasta. Unde puteam sa merg? Am o singura solutie. Desi nu tin legatura cu parintii mei sau cu fratele meu, exista numite rude cu care am mai vorbit. Acum cateva zile am primit un mesaj de la matusa Judy, spunandu-mi ca se afla in Turcia si ca o pot vizita oricând. Imi trimisese si o adresa. Se afla in Izmir si in acest moment ma bucur ca nu se afla in partea opusa a Turciei, eu fiind in Istanbul. Gândul la mesaj ma face sa-mi iau telefonul din geanta si sa-mi scot cartela din el, aruncând-o in padurea de alaturi din dreapta mea. Sa fiu sincera, nu stiu când am mers insa cred ca am ajuns intr-o padure, adica si in dreapta si peste strada de mine este tot padure si nu am m-ai vazut vreo casa de jumatate de ora. Stomacul incepe sa scoata sunete ciudate, realizand ca imi este foame. Deschid telefonul, observând ca este aproape unu dimineata.

    Faruri de masina apar in spatele meu, facandu-ma sa ma intorc. De la indepartare se putea observa o masina. Fac din mana, gandindu-ma ca ar putea fi calmea mea de a ajunge la matusa. Masina opreste, deschizand geamul. Șoferul masinii este un barbat de aproximativ treizeci de ani, ochii caprui, par saten si o barba scurta ce se uneste cu perciunii.

— Ma scuzati, m-ati putea duce si pe mine pana in Izmir? intreb respectos, acesta zambindu-mi.

— Desigur, intra! spune la fel de vesel, eu deschizand imediat usa masinii, asezandu-ma comod pe scaunul din dreapta.

— Cati ani ai, domnisoara? ma intreaba acesta, fiind atent la drum.

— Douazeci. Spun zâmbind pentru ca am gasit un mod de a ajunge la matusa.

— Ce faci pe drumuri la ora asta? Ai fugit de casa? intreaba acesta, eu gandindu-ma ce sa-i raspund.

— Intr-un fel, da! spun si las capul in jos, intamplarile de acum cateva ore trecandu-mi prin minte pentru o secunda facandu-ma sa tresar.

— Crezi ca familia ta te va cauta? continua acesta cu intrebarile. Ce om curios!

— Sper ca nu! spun mai incet, sperând ca Ari va gasi o scuza buna.

— Cu banii cum stai? Banuiesc ca esti la facultate.

— Momentan ma descurc. Spun, încercând sa scap odata de aceasta curiozitate a soferului, care ma face sa ma simt foarte incomod.

    Mana lui se asaza pe piciorul meu, ceea ce ma face sa tresar.

— Stiu un loc unde poti face o gramada de bani! Tot ce trebuie sa faci este sa te distrezi, sa fii fata cuminte si sa urmezi toata comenzile!

    Nu inteleg la ce se refera, cuvintele lui repetandu-se in capul meu de cateva ori, iar cand imi dau seama despre ce loc vorbeste ma apuca tremuratul.

    Incerc sa deschid usa de la masina, insa este blocata. Dau cu pumnii in geam si incep sa tip speriata. Lacrimi imi curg pe obraji si respiratia imi devine mai greoaie de la presiunea ce imi apasa pieptul.

    Soferul trage pe dreapta, oprind masina. Continui sa ma zbat in speranta ca cineva ma va auzi si ma va salva din mainile acestui om care vrea sa ma vanda ca pe o bucata de carne. Impietresc cand simt ceva rece atingandu-mi capul. Cu coada ochiului pot observa teava pistolului si inghit in sec. Soferul imi arunca o bucata de material negru.

— Pune-ti-o la ochi! se rasteste la mine, iar eu apuc bucata de material, nemiscandu-mi capul. Orice miscare brusca putea sa-mi aduca moartea. Cu maini tremurande imi pun materialul la ochi.

— Daca mai tipi sau te mai zbati te omor aici, acum! continua acesta pe acelasi ton, iar eu expir puternic incercand sa ma calmez.

    Masina porneste din nou, corpul meu tremurand din toate incheieturile, insa nu mai scot un sunet. Sughituri de la plans se aud in linistea asurzitoare, iar eu incerc tot mai mult sa le opresc, fara reusita.