Derek

5.

Am adormit destul de greu și mă trezem tot mai des, nefăcându-mi somul așa cum ar fi trebuit. Drept ca rezultat al odihnei mele proaste, nu am o zi atât de bună nici la muncă. Toți sunt agitați, toți se grăbesc, dar unde nu știu. Starea de neliniște interioară mă bântuie tot restul zilei, până la ieșirea din clădirea imensă unde lucrez. Îmi aranjam mai bine geaca de ploaie pe mine, dar mâinile care-mi așează în spate gluga gegii mă fac să tresar. Scot un țipăt scurt, foarte slab sonorizat și mă întorc. În spatele meu e nimeni altul decât Derek. Ce vrea omul ăsta de la mine? Mă întreb în minte, și răspunsul vine de la sine. Îmi face semn cu mâna la mașina lui parcată pe trotuarul de pe partea cealaltă a gardului de fier care limitează proprietatea de pământ al acestei fabrici. Neg din cap, dar mă cuprinde de braț, strâns, puțin încruntat de refuzul meu și mă trage grăbit în direcția mașinii lui.
Îmi deschide portiera din dreapta volanului și îmi face semn să intru cât mai repede ca să nu se facă și mai leoarcă decât e deja. Oftez scurt și intru, știind că nu am nici o șansă se scăpare. Intră la rândul lui în mașină și pornește motorul.
- Duc acasă sau vrut venit la mine? mă întreabă în timp ce înaintează cu mașina lent, asteptând răspunsul meu.
Nu cred că e nevoie să vin la tine. îmi spun în gând, dar răspunsul pe care-l primește e altul.
- Mă poți lăsa la magazinul de lângă blocul meu, trebuie să fac niște cumpărături. îl mint, vrând doar să scap de el.
- Magazinele închise ora asta.
- De unde ai învățat să vorbești română? îl întreb brusc, iar el se încruntă. Nu cred că a înțeles tot ce i-am spus, dar sper că a înțeles esențialul.
- Învățat colegii mei care cunosc bine. răspunde după un răstimp în care am crezut că nu a înțeles deloc întrebarea.
- De ce vrei mereu, atunci când mă întâlnești, să mă duci acasă cu mașina ta?
- E rău mult afară. Trebuie tinerii ca tine ajuns acasă în siguranță.
- De ce toți te cred atât de dur? Mie nu mi se pare că ești dur.
Cel puțin nu cu mine nu ești dur, sau în prezența mea. adaug în gând.
Nu-mi răspunde și observ că am ajuns în fața blocului meu abea după câteva minute după ce a oprit mașina și îmi studiază atent fiecare detaliu al feței. Se oprește la buzele mele, pe care le studiază cu aceeași pasiune de mai devreme. Panicată, nici nu apuc să îl salut și ies val-vârtej din mașina acestui individ.
El rămâne în mașină. Nu privesc în urmă, dar îi simt privirea caldă cum mă privește insistent, asteptând să intru în scara blocului teafără.
Teafără până în momentul în care cineva mă prinde pe la spate și mă imobilizează, punându-mi mâna la gură ca să nu pot striga. Habar nu am cine e sau de unde a apărut. Puteam să jur că sunt singură pe stradă. Mă zbat, dar în zadar. E mult mai puternic decât mine și după forma corpului pot să jur că e un bărbat matur și bine făcut de cel puțin 25 de ani.
Tot ce îmi doresc în acest moment e ca Derek să nu fi plecat cu mașina, dar cred că a făcut-o deja.
Simt cum sunt eliberată ușor din strâmtoare respectivului individ aflat sub anonimat. O mână mă trage brusc mai aproape, până când corpurile ni se lipesc, ținându-și mâna după umărul meu. Totul se întâmplă atât de repede încât nici nu știu când sau cum cel de lângă mine e cu mâna întinsă drept, având la capătul ei un pistol îndreptat spre omul care m-a atacat mai devreme. Ridic privirea la persoana care mă ține în continuare strâns la pieptul lui, de parcă i-ar fi teamă să nu fug undeva. Nici nu aș avea unde să fug pe bezna asta înafară de apartamentul în care locuiesc. Privirea mi se mută rapid de la Derek la atacator și simt cum nu mai pot gândi limpede. Atacatorul pufăie nervos și zgomotos în același timp după ce îl soarbe din priviri pe Derek, cu o privire rece și plină de invidie că a intervenit, toate astea înainte de a-și face cale întoarsă și a pleca.
- Eu urc tine sus. Trebuie ajuns în siguranță și nu permit ca tu rănită din vina mea. Înțeles? spune pe un ton ordonator și privire încruntată, punându-și pistolul în spatele curelei de la pantaloni și geaca deasupra.
Nu apuc să spun nimic căci deja mi-a luat-o înainte, trăgând de ușă puternic, semn că e prea furios pentru a mai aștepta prea mult după mine și îmi face semn să intru.
La scurt timp după schimbarea mea în pijamale în intimitate îndelungată, bate la ușă nerăbdător să vadă dacă mai sunt în viață. Îi comunic că imediat sunt gata. Mă uit în oglindă la mine, întrebându-mă ce s-a întâmplat mai devreme. De ce mi-a luat apărarea? Putea doar să plece din loc și să se comporte de parcă nu ar fi văzut nimic, lăsându-mă să mă zbat până epuizam cu acel individ. Putea să procedeze diferit, dar a ales să mă salveze. Dar de ce? De ce a făcut asta? Mă întreb de zeci de ori, analizându-mi corpul în caz de vreo lovitură, dar nimic. Sunt teafară. Și asta doar datorită lui, pentru că a ales să mă salveze.
- Ceaiul gata. Pus în cană. spune imediat după ce mă observă ieșind din cameră.
- De ce ai făcut asta? De ce m-ai salvat? mă opresc în fața lui și îl privesc în ochi. Mă privește cu o căldură deosebită, de parcă aș fi propria lui fată.
Nu îmi răspunde, dar rămâne în postrura de drepți în fața mea.
- Nu trebuie să fi atât de încordat în preajma mea. Te poți relaxa. adaug și dau aprobator din cap în momentul în care mă întreabă din priviri dacă mai poate sta. Se așează pe scaun, relându-se după timp îndelungat, dar evită să îmi răspundă la întrebări. Sunt conștientă că nu cunoaște limba la perfecțiune, dar pun pariu că a înțeles întrebarea.
Își dă boneta jos de pe cap și o așează pe masă, plecându-și capul, parcă rușinat.
- E ok, nu voi spune nimănui ce s-a întâmplat. Te poți deschide în fața mea oricând ai nevoie să te descarci.
Își ridică privirea și dă din cap semn că a înțeles și că îmi mulțumește. Își așează boneta la loc, aranjând-o cât mai bine posibil și se ridică în picioare.
Se apropie de mine inexplicabil de mult, încât îi pot auzi bătăile inimii. Pentru câteva secunde am impresia că mă va sărută. Îmi închid ochii și simt cum inima îmi bate atât de tare, încât am impresia că vrea să iese în curând.
- Mai vedem noi cândva. îmi șoptește la ureche și face un pas în spate, chicotind de situația în care mă aflam. Face semn de salut milităresc, cum este el obișnuit și pleacă.
Ce s-a întâmplat? Nu mai înțeleg nimic de ce se întâmplă. Oare îmi doream cu adevărat să mă sărute? Nu cred. Cel puțin nu acum, când m-am făcut de rușine în fața unui soldat destul de important. Dacă mâine mă dă afară de la fabrică? Nu se poate. Nu știu ce m-aș face fără acest loc de muncă. În zilele astea e foarte, dar foarte greu să faci rost de unul. Iar unchiul meu nu poate pune botul pentru mine, mai ales în situația în care aș fi dată afară de Derek.

Cu cât aștepți mai mult un lucru, cu atât o să îl apreciezi mai mult atunci când o să-l ai. Lucrurile bune cer timp! E concluzia pe care o găsesc în situația de față, la această oră târzie în noapte. Am făcut ceea ce am făcut pentru că așa am simțit pe moment, asta credeam. Nu mă poate judeca nimeni pentru asta. Nimeni înafară de propria mea persoană și subconștientul meu care nu mă lasă să dorm.