Derek

9.

Astăzi avem o vizită mai neașteptată decât prima vizită la care am luat parte. Acești soldați par diferiți, îmbrăcați cu costume diferite și purtând un aer mai superior decât Derek și soldații lui, care le fac înconjurul clădirii.
Oare asta e vizita despre care vorbea Douyin ieri? Cred că da. Toți soldații noștri pe care-i cunoaștem sunt în poziție de drepți, vorbind respectuos și fiind foarte bine aranjați.
Salutăm cum ne-a învățat ieri Douyin și trecem înapoi la treaba noastră de zi cu zi.
Ne studiază unulddintre ei cu foarte multă atenție pe fiecare în parte, - cel care cred că e cu cel mai mare rang al armatei Coreene - apoi spune ceva în limba lui soldaților noștri. Din nefericire, nu înțeleg nici măcar o fărâmă din fraza destul de scurtă pe care tocmai a rostit-o, apoi plecă, salutând militărește ca la sosire. Facem același lucru și îl vedem cum se îndepărtează.

- Cine era domul care a venit în vizită astăzi la fabrică? îl întreb pe Derek după câteva minute în care ne-am contrazis, încercând să îl conving să mă lase să merg pe jos acasă. Dar încăpățânare lui a fost mai presus decât nervii pe care îi mai aveam după această zi oribilă și epuizantă.
- Amiralul armatei Coreene. pe zi ce trece vorbește din ce în ce mai bine limba asta, lucru ce mă uimește de fiecare dată, fiind bucuroasă că ne putem înțelege.
- Au fost ceva probleme? criozitatea mă roade din nou.
Se uită întrebător la mine, fapt ce îmi dă de înțeles că nu a înțeles contextul propoziției.
- Am decurs totul bine? încerc să reformulez propoziția.
- Da. spune cu un strop de tristețe în glas.
Știu că mă minte. Îl văd dezamăgit până peste cap, dar este peste putința mea de a înțelege de ce nu vrea să se deschidă în fața mea din moment ce mi-a declarat iubirea lui ieri nopate.

Următoarele zile e harababură la fabrică. Nu credeam vreodată că putem toți fi atât de agitați din cauza unui singur amiral. Nu știu exact ceea ce se întâmplă. Ia din personal și îi duce habar nu am unde. De ce face lucrurile asta, numai el știe, iar Derek refuză să îmi vorbească despre asta, întristându-se și înfuriindu-se foarte repede când deschid subiectul. Dusul cu mașina acasă a devenit obișnuiță.
- A fost vora între noi că nu ne ascundem lucruri, am dreptate? ridic puțin tonul, dar nu foarte tare, pentru a nu fi auziți. Ne-am întâlnit la baia de la subsolul fabricii și încerc să scot de la el informații legate de ceea ce se petrece.
- Am dreptul să știu din moment ce lucrez aici. Dacă mă va lua și pe mine odată și odată? Am nevoie să știu unde voi fi dusă și ce se v-a întâmpla cu mine! adaug.
Nu primesc un răspuns. Mă așteptam să tacă și de data asta, încleștându-și maxilarul în loc de răspuns.
- Ce se întâmplă? mă răstesc din nou la el și îl împing în peretele din spatele lui.
Mă omoară liniștea dintre noi. Și vorbim, și nu vorbim. Și iar vorbim, și iar nu vorbim. Așa se întâmplă mereu, când deschid un subiect despre care nu vrea să vorbească, nu mai vorbește câteva zile, apoi își revine și vorbim iar. Comportamentul ăsta al lui mă derutează și mă scoate din sărite.
- Te pot întreba ceva? sparg iarăși liniștea dintre noi.
- Da.
- Ți-a fost ușor? Ți-a fost ușor să mă faci să am încredere în tine, iar apoi să mă îndrăgostesc de tine, după care tu m-ai abandonat ca pe ultima cârpă? Ia zi, ți-a fost ușor? mă zbat, încercând să îl fac să înțeleagă ceea ce am de spus.
Probabil arăt ca o curcă beată, dar nu asta mă interesează. Vreau să aflu adevărul și atât. Vreau să știu ce se petrece și ce mă așteaptă. Cer prea mult?
- Vorbești doar prostii. Nu te-am abandonat. Nu aș putea să fac asta vreodată. Te iubesc prea mult ca să pot face una ca asta. se scuză.
- Atunci de ce nu îmi spui ce se petrece? Nu te înțeleg. Pe bune că nu te înțeleg. De ce faci asta? De ce îmi ascunzi lucruri care țin și de mine? Dacă mă va lua, unde mă va duce? Știi, nu-i așa?
- Nu știu absolut nimic despre locul în care duce oamenii, știu doar că încearcă să îi protejeze. Asta e singura informație pe care am primit-o și noi, înțelege asta odată pentru totdeauna! ridică tonul la rândul lui.
- Cum oare ai ajuns să-mi displaci după ce mi-ai plăcut atât de mult? Să nu-mi fi părut atrăgător decât căzând în prada unei iluzii? Cine ești de fapt?
- Și mă rog de ce îți displac?
- Nu te suport când îmi ascunzi lucruri atât de importante pentru mine, pentru noi, pentru viitorul nostru. Ce se va întâmpla cu ziua de mâine? Vum mai fi aici? Vom mai fi împreună sau separați de un amărât de amiral? Vom mai apuca ziua de mâine? Răspunde-mi!
- Nici eu nu am răspunsuri la aceste întrebări fetiță! Vreau doar să se termine coșmarul acesta de război și să ne vedem de viața noastră, împreună. Asta doar dacă e și dorința ta. ultima propoziție o spune aproape în șoaptă, cu o ultimă speranță în glas.
- Normal că îmi doresc asta. Dar îmi este frică, bine? vocea mea îmi coboară la.rândul ei, o lacrimă își face drum din colțul ochiului și inima mi se strânge ca un purice.
Mă cuprinde de mână și mă trage spre el, lipindu-mă la pieptul lui și mă cuprinde de talie. E tot ce aveam nevoie, o îmbrățișare de la persoana iubită.

Peste câteva ore, amiralul ne face iar o vizită, chemând fete și băieți de vârsta mea.
Când credeam că am trecut cu vederea, îmi aud numele. Simt că înnebunesc. Picioarele mi se înmoaie și simt că nu pot înainta până la el și restul de ghinioniști pe care ne-a ales. Derek face o față foarte speriată, încât am impresia că în curând va leșina. Nu spune nimic. Nici nu are ce să spună. Altfel riscă să plătească cu prețul vieții.
Ajungem într-o încăpere din apropierea ieșirii principale de la parter și suntem aliniați în șir indian toate fetele și în alt șir băieții. Din toți cei chemați din fabrică, au mai luat și câțiva soldați, printre care și Derek, care au fost aliniați în același șir cu noi. De ce a ales și soldați, habar nu am. Probabil pentru a ne apăra în locul în care mergem.
E de același număr cu mine la ordinea șirului. Ne privim îndelungat după fiecare înainte. Când ajungem în dreptul amiralului, ne înțelegem din priviri că trebuie să fac absolut tot ceea ce mi se ordonă pentru a primi o cameră cât mai bună. Îl aprob și ne întoarcem privirile simultan la amiralul care parcă așteaptă nerăbdător să ne împuțineze din această imensă fabrică de conserve.
Ne urmăm mai mulți într-o mașină destul de mică și ne înghesuim cum putem fiecare. Ceva îmi spune că nu vom ajunge în cel mai minunat loc de pe planetă, dar cât de cât ferit de posibilitatea de a muri. Lucru ce se dovedește a fi adevărat.
Suntem informați că vom fi plasați în camere comune amenajate doar cu paturi și atât. Mâine vom fi trimiși câte 2 înapoi pentru a ne lua strctul necesar de acasă, dar vom avea timp limită pentru a reușii toată lunea să ajungă.
Derek rămâne pentru a discuta ceva cu amiralul, în timp ce un alt soldat de face împărțeala în camere.
Sper măcar să ne pună în aceeași cameră, cu toate că șansele ca soldații să stea cu noi sunt cam zero, sper să rezolve această problemă.
Speranța îmi moare atunci când eu, Klara, încă o fată și alți 3 băieți intrăm într-o cameră cu fix 6 paturi. Pufăi nervoasă și îmi aleg patul din colț, lipit de perete.
Crezând că îl voi mai întâlni astăzi pe Derek măcar în treacăt la una dintre mesele servite în sala de mese, sunt cu ochii în patru. Dar asta nu se întâmplă. Îmi dau seama că nici nu se va mai întâmpla una ca asta, cel puțin astăzi, e deja ora cinei. Numai un miracol poate face să apară aici, după plecarea tuturor în camerele lor și permiterea timpului de a discuta și 2 minte măcar. Îmi e dor de el. De privirea lui camă. De atingerea lui protectoare. De buzele lui fine. De parfumul lui. De el în întregime.

Îl zăresc în mulțime, așa cum îmi imaginam. Pentru o secundă nu îmi dau seama dacă e real sau dacă imaginația mea a fost dusă la extrem. Se apropie din ce în ce mai mult, încercând să nu se împiedice de oamneii mult prea agitați pentru a ajunge în pat.
- Cum ești? mă întreabă, uitându-se în jur cum totul s-a eliberat și asigurându-se pentru ultima dată că suntem singuri.
- Bine. Ca în închisoare. Stau într-o cameră închisă, parcă izolată, cu Klara, încă o fată și e băieți dubioși. Sper doar să nu am probleme. Tu?
- Eu sunt bine.
- De ce nu a putut să te pună cu mine în cameră?
- Din pricină că suntem soldați și trebuie să vă apărăm. Avem camere diferite de cele ale voastre, sub etajul vostru. Eu îmi împart camera cu Douyin și spre marea mea surprindere ne organizăm bine. Voi încerca să fac tot posibilul să scăpăm de aici cât mai repede, dar am nevoie de timp.
- Unde să plecăm? arcuiesc o sprînceană.
- Nu știu sigur. Dar nu putem sta aici.
- De ce?
- Nu vreau să fi slujitoatea lor, nu vreau să te văd cum te înjosesc în ultimul hal. Pentru că exact asta fac aici. Te apară de război pentru a-i sluji pe ei. Nu avem nevoie de una ca asta.
- Parcă spuneai că nu știi nimic despre locul în care îi duce pe ceilalți și acum ești atot-știutorul a tot ceea ce se petrece aici. îmi încrucișez mâinile în sân.
- Doamne cât de mult poți duce totul la extrem! Am aflat și eu astăzi de la alți soldați care sunt mai vechi aici și pe care i-a trimis astăzi în locul nostru la fabrică. își dă ochii peste cap.